Cronica lui Neșu

vineri, 16 decembrie 2011, 10:02

“Maria, vreau să văd”, spune Mihai, întins pe pat.

Asta-i culmea! La doi pași în față, apare Monica, mama, încă un obstacol involuntar între priviri și televizor. Cele două femei știu că Steaua – AEK Larnaca e un meci important, încă unul dintre miile de jocuri decisive, nemaiîntîlnite, supercalifragilistice, jocuri de calificare și de enervare, jocuri care par a decide într-un fel misterios viața bărbaților de lîngă ele.

Maria, soția lui Mihai, se dă ușor într-o parte de la capul patului și continuă să frece cu cremă de gălbenele gleznele subțiri și imobile ale fostului fotbalist. Blondul mă corectează. “Sînt încă sub contract, dar eu și Costea ăl mic am ratat pregătirea de vară”, spune Neșu. “Umorul lui negru”, zîmbește Mircea, tatăl fost fotbalist și arbitru internațional.

Mihai murmură “Tot stadionul, să cînte tot stadionul!”, refren clasic prin care galeria cheamă la solidaritate,  în timp ce Steaua conduce cu 3-1 în minutul 90 al partidei cu Larnaca și e din nou în primăvara europeană!

O cameră TV orbită parcă de lumină prinde o imagine cu un banner alb lipit undeva pe aorta de beton a vulcanului. “Ne vom califica pentru Neșu”, citește Mihai cu voce tare literele îndoite de vînt și aș mînca rahat să spun că e entuziast sau că-i dau lacrimile.

Transmisia live arată cum, la București, tribunele dau să se prăvale de bucurie! Iar aici, la Utrecht, în livingul cu ferestrele îndoite de vînt, asta o fi o metaforă oriunde, dar nu în Olanda, aici bărbatul de 28 de ani paralizat de la gît în jos face cronica partidei și continuă să îngîne, parcă pentru sine, “Tot stadionul, să cînte tot stadionul!”, în timp ce crema de gălbenele își trimite încet compușii de pe buricele degetelor celor două femei către carnea albă pentru care începe o nouă noapte de nemișcare și de amintiri.

Regele cu IPhone

Au trecut 7 luni și 4 zile de la accidentul petrecut la antrenamentul lui FC Utrecht și fix trei luni de cînd Mihai Neșu a deschis ușa salonului său pentru cititorii Gazetei Sporturilor. E unul dintre oamenii, poate că nu atît de puțini, care, cu unele excepții, nu are încredere în televiziuni și care preferă ziarele. Acum pe net.

Dialogul se mută în casă. N-am venit pentru cronica meciului Steaua – AEK Larnaca. Într-un fel, e de înţeles și Maria.

“După accidentul lui Mihai, mă uit la biatlon”, spune cea care e împreună cu fotbalistul încă din liceu. În livingul acoperit cu dușumea lată, senzaţia la călcat e bestial de mișto!, stau soţia, mama, tata și doi prieteni tineri, români care trăiesc într-un sat apropiat de locuinţa lui Mihai, înfiptă cu acul pe planșă de un antreprenor imobilar la 13 kilometri de Utrecht.

Tocmai s-a terminat meciul pierdut de Vaslui la Zurich. “Păcat, mi se pare că au cei mai buni fotbaliști din România”, zice Mihai.

“Pun pariu că Gerlem va fi certat la televizor pentru că a greșit la gol”. Peste cîteva minute, vine confirmarea. Mihai nu a ghicit numele inchizitorului dintre oficialii Vasluiului, dar, în rest, declaraţiile dure la adresa lui Gerlem sună așa cum, amuzat, și le-a imaginat Neșu. De fapt, fiecare dintre noi o facem la fiecare meci fără să ne dăm seama: nici nu e mare lucru, anticipăm în gînd previzibilul.

Biatlon, nebiatlon, toată lumea din casă bagă fotbal la televizor.

Concurs de cățărare

Peste aceste două triburi, unul care idolatrizează fotbalul și altul care l-ar mînca de viu, tronează Neșu cel blond, în scaunul său “cu suspensii faine, ca la mașină”. Tocmai a terminat concursul de căţărare cu prietenul său Mihai, pe băiat îl cheamă la fel. E o căţărare cu scaunul, vă amintiţi scena de la frizeria “Dictatorului” lui Chaplin, cînd Hynkel și Napaloni, caricaturile lui Hitler și Mussolini, își urcă succesiv fotoliile ca să nu rămînă unul mai jos decît celălalt!

Deși aburcat pe un scaun de bar, prietenul a pierdut, în final, în faţa fotbalistului care și-a înălţat la maximum verticala mecanismului cu rotile.

Zîmbește, e satisfăcut, poate începe meciul Stelei!

Sceptrul cu ecran touch

Adevăratul sceptru al regelui din sufragerie este însă iPhone-ul prins de scaun, la nivelul feţei lui Mihai. De acolo, el își exercită puterea și, în pauzele de publicitate, indulgenţele de a muta și pe alt canal decît cel unde curge fotbalul. Mamei îi place Moise Guran, lui Mihai, Mircea Badea.

“Vino să vezi aplicaţia!”, îmi face el semn cu ochii. Ţine cu buzele cu pai negru de plastic, aproape identic ca dimensiune cu cel pe care-l lăsăm la sfîrșit rezemat în paharele de cola. Cu vîrful paiului atinge ecranul touch.

“Am descărcat din App Store o aplicaţie care mișcă antena de satelit prin receiver”. Și-a găsit singur softul cu care mută canalele. “Aci, oamenii paralizaţi sînt încurajaţi să fie autonomi, să se comporte normal și ei, și cei din jur”, povestește Mircea Neșu, aprinzîndu-și o ţigară în grădina udă. “Mihai, care e un ambiţios și un încăpăţînat de cînd îl știu, este croit exact pe acest stil vestic”.

Neșu cel mic selectează ProTV în lista de pe iPhone și Stadionul Naţional, cu cele peste 50.000 de locuri pline ale sale, dă iama în sufrageria casei olandeze.

Tată și fiu

Steaua pornește cu suflet și fără mare clarviziune. “Cîștigă”, sună pronosticul lui Mihai. “Nu așa!”, zice Mircea, fostul fotbalist al lui “U” Cluj și apoi arbitru plus “domn’ doctor”, cum rîde Mihai ori de cît ori îl simte apropiindu-se de scaun. “Mereu ești pesimist”, îl ceartă fotbalistul și apoi începe tachinarea tată-fiu, în care puștiul spelb de 7 ani se revoltă că nu vrea să se ducă la antrenamentul pornit în curtea școlii.

Face fiţe, tatăl insistă, în jur e Oradea cu străzile sale curbate, cele două siluete se tot contrazic în aerul de primăvară, și juniorul de la FC Bihor crește an după an, aparent disociindu-se de cel bătrîn, dar, de fapt, însușinduși-l prin opoziţie pînă cînd rămîn legaţi pe viaţă, el, bărbatul uscat și serios în trening, stînd cîș pe canapea și avînd mari dubii că Steaua se poate califica, și puștiul său aflat într-un scaun cu rotile, “ai dreptate, tată, nu prea atacăm clar, dar ascultă-mă că batem”. Îl lăudă pe Latovlevici , “e mereu prezent în meci și cînd îl simt așa, mătură tot”.

“Atenție la Garcia, e mega tehnic!”

Sîntem în minutul 30, Mihai îi avertizează pe steliști să fie atenţi la Garcia, îl știe bine, “decarul” despre care Costi Mocanu spune că “poartă 10 și face ce trebuie să facă un număr 10”. “Auzi, dar ce face un director de televiziune?”, întreabă Mihai, după ce îi zic că Mocanu comentează meciuri cu o pasiune reziduală de pe vremea cînd era ziarist, înainte de a deveni directorul ProTV. Tac pentru că nu știu exact.

“Deci ce face?”, insistă el, calm, cu nonșalanţa masculilor care se uită la fotbal și discută, între parantezele centrărilor lungi, soarta lumii. Ridic din umeri, “e mult de zis”, noroc că mă scoate ratarea lui Rusescu, din minutul 42, la care Mihai pornește un protest și uită de curiozitatea cu televiziunea.

Se apropie pauza și tatăl se ridică de pe canapea. Se duce la Mihai și îi apasă cu degetul pulpa de sus a piciorului drept, acolo unde sub trening a apărut o umflătură. E punga de urină. Face pipi cu un cater în pungă.

Nimic nu e rușinos, nimic nu e pitit în spatele eufemismelor din gesturi. Echipele intră la vestiare și Mihai se duce cu scaunul la baia amenajată în garaj, pentru ca Mircea să arunce punga. Se termină o repriză fără istorie.

Cîntecul de leagăn al macaralei

Zi de zi, Mihai e ridicat dimineața și pus în pat, la culcare, cu un dispozitiv ca un ham, acționat de brațul silențios și puternic al unei mini-macarale

Partea a doua de pe Naţional Arena debutează mai bine pentru Steaua. Se simte presiunea.

Îl privesc pe Mihai, care urmărește meciul fără verdicte, cu conștiinţa îndelung exersată a sportivului care a învăţat că sensul jocului se poate inversa într-o clipă de inspiraţie, “hai, Tănase, tu poţi să treci,poți să driblezi”, sau de ghinion.

Sau de șansă. Pentru că, în minutul 54, Nikolici cade după o ţinere-împingere reciprocă și arbitrul dă penalty! Penalty pentru Steaua, penalty de nicăieri, mie mi se pare că e ușor, Mircea zice la fel, Mihai e sec: “La limită”. Tatăl său mustăcește ca un fost arbitru și adaugă: “La FC Utrecht, deasupra tunelului, e o inscripţie: «Arbitrul are dreptate și cînd nu are dreptate ». Acesta e ultimul lucru pe care-l văd fotbaliștii înainte să intre în teren”.

Mihai urmărește tensionat bucuria steliștilor de după decizie. “Asta nu e bine, mereu mi-a fost teamă de bucuria de dinainte de penaltyuri”. Fotbalul e o colecţie cosmică de superstiţii individuale ale jucătorilor, superstiții care se luptă una cu cealaltă pentru anihilare.

Vîntul și ploaia în geamuri

Rusescu se pregătește să execute, Mihai își duce cu tremur mîna dreaptă la pometele drept, este progresul lui din ultimele trei luni, nu se mulţumește cu asta, ar vrea mai mult, Rusescu se îndreaptă spre balon, șut, gol, g!o!l cum ar scrie pe iPhone.

Mihai și toţi cei din cameră respiră ușor, în timp ce lumea ia foc pe Naţional Arena, aproa pe că simţi tremurul camerei TV, ca pe vremuri, pe fostul 23 August.

E 1-0 pentru Steaua! Suflul tribunelor din Muncii bate în canalul care mărginește complexul din Utrecht și se izbește, ca o bucurie riscantă, în geamurile înalte de 5 metri ale livingului.

A început și ploaia, o ploaie care se așterne pe sticlă, prinzîndu-i pe oamenii din case în palate tăcute de cristal.

Vizita lui Iniesta

Farmecul golului de la București se prelungește. Steaua continuă să atace, Mihai își consultă cu băţul ecranul din faţă și anunţă ritmic că nemţii conduc în Israel, ca într-o cursă cap la cap din care ai lui ies învingători pînă acum.

Se aude soneria de la ușă. Apare Marvin, asistentul care îl va pune în pat pe fotbalist. Mihai e mulţumit că este schimbul puștiului mic și subţire, “el și o tipă sînt FC Barcelona mea care mă spală și mă aranjează dimineaţa, iar seara mă pun în pat. Marvin e Iniesta al asistenţilor”. Rîde.

Asistentul se mișcă într-adevăr repede, repede, după standardele lumii noi și unice a lui Mihai. Marvin are cam 25 de ani și-și face treaba cu grijă și cu fermitate, cu siguranţă și cu poante. Îi trece un ham mare, albastru, prin spate, ridicîndu-i părţi ale corpului, cît timp Mihai stă în căruţ și trage cu ochii la evenimentele colorate de pe Naţional Arena.

Un hamac și copilul din el

E greu de dus? Sincer, nu. Privești tabloul și te învăluie un soi de liniște; nu știi de unde vine, dar nici nu contează, ce atîtea explicaţii?! Poate liniștea vine de la calmul asistentului sau de la faţa atentă a Mariei, care-i ţine deoparte pe părinţi, “lăsaţi-l, vă rog, că-și face singur treaba!”. Sau de oriunde.

Pintado egalează pentru ciprioţi cu o lovitură de cap și Neșu se încruntă. “Ce facem? Îmi porţi ghinion?”, îl ceartă amuzat pe asistent, care tocmai vine cu “macaraua”, un sistem de scripeţi mare cam cît un aparat de la sala de sport, cu care îl ridică pe Neșu din scaun, ușor, ușor, cu butoanele albe ale telecomenzii.

La București e 1-1, calificarea e în aer, iar Mihai e el însuși suspendat la aproape un metru deasupra pămîntului, ca într-o pătură vînturată ușor de ramura unui vacanţe. “Ce bine e în hamac”, spune el, copilul din hamacul vertical și sportivul care așteaptă renașterea foștilor săi colegi de la Steaua.

În pat

Macaraua îl transportă, așa agăţat, cei trei metri lungi pînă la pat și îl așază ușor pe saltea. Mihai are reperele sale, exact ca pe teren. Spaţiile noii vieţi, în care distanţele se măsoară în centimetri. “Nu așa, puţin mai în faţă picioarele”, îi cere lui Marvin. Vorbește o combinaţie de engleză și olandeză, toţi cei din jurul său, asistente, kinetoterapeuţi, medici și vecini, fac la fel.

Abia așezat, Marvin realizează că degetele lui Mihai ating puţin tăblia patului și asta nu e OK, pentru că leziunile prin roaderea lentă a pielii, de zi cu zi, sînt dușmanul vizibil.

Mihai e cooperant și foarte atent, îl încurajează pe asistent să-l ridice din nou ca să-l pună mai spre capătul patului. A ajuns cunoscătorul la microscop al propriului trup.

Dincolo, la București, Steaua trece prin propria ei sincronizare dureroasă cu măsurile. Trage de ea și puterea de luptă a românilor îi grupează pe ciprioţi tot mai mult spre propriul careu.

“Ce bine bate Brandan cornerele!”

În minutul 70, steliștii au o lovitură de colţ. Mihai stă în pat și Maria îi scoate șosetele strînse, făcute din materialul de bandă elastică pe care fotbaliștii îl folosesc ca să-și protejeze gleznele.

“Le ţinem toată ziua așa ca să nu se umfle picioarele cînd stă în cărucior”, explică ea.

“Stai că bate Brandan, a bătut excelent ultimele cornere”, spune Mihai. Într-adevăr, Brandan centrează tare, cu efect, Nikolici se înalţă și trimite cu capul la colţ, formidabil!, e gol, gol real, calificant și ameţitor pentru Steaua!

Mihai aproape că strigă, a transpirat, nu are timp să-și revendice presentimentul acelui corner decisiv pentru că cei din jur încep inspecţia picioarelor. La rîndul lor, sînt inspectați de privirile lui Mihai. Unghiile i-au crescut în carne, el nu simte nimic, “doar un pic în vîrful piciorului drept”, va trebui să se ducă zilele astea să-l vadă un medic la spital ca să nu se infecteze.

Camera s-a umplut de bucurie din două motive: Steaua conduce și bătăturile din vîrful călcîielor inerte n-au avansat deloc. “Dimpotrivă, par c-au stagnat”.

SMS de “Noapte bună”

Golul trei e beatitudine pură, Mihai își face cinste cu un magneziu și un ceai verde, “din ăla care se bea la restaurantele chinezești”, apoi, chiar și așa, culcat, baleiază pe toate canalele de sport, ca să audă declaraţii. Nu îi e somn, nu are teamă de insomnii, “au trecut doar 7 luni de la accident, nu știu cum o fi mai buștean, abia mă trezesc ai mei dimineaţa la 8, cînd vine Iniesta să mă scoale din pat și să mă aranjeze”. E cinstit pînă la capăt: “Într-un fel, noaptea e cel mai bine”.

Prietenii săi Mihai și Oana pleacă, e noapte în Olanda, Mihai vede pe un site că lumea a ieșit în Piaţa Universităţii ca să serbeze calificarea Stelei.

În Utrecht, turnurile catedralelor cîntă parcă la pian, anunțînd miezul nopţii cu sunete armonioase, întrerupte doar de un bipăit de telefon. Găsesc mobilul chiar cînd urc scările hotelului. E un sms de la Mihai, neobosit și orgolios: “Auzi declaraţia lui Porumboiu pe DolceSport! Cică au pierdut meciul din cauza lui Gerlem”.

Și adaugă un zîmbet de “Noapte bună”.