„Dacă nu făceam acoperișul, plăteam despăgubiri vreo 25 de milioane de euro, atît cît a costat el”

sâmbătă, 26 noiembrie 2011, 12:46

Șeful de investiții din primărie explică de ce a crescut prețul Național Arena » Bogdan Hreapcă spune că investiția prinsese un curs crescător implacabil încă de pe vremea lui Adriean Videanu

„Și nu v-a fost frică?” îl întreb pe Bogdan Hreapcă. De aici reluăm discuția. De la întrebarea dacă nu i-a fost teamă. De ce teamă?

Pentru că stadionul Național Arena fusese contractat inițial la 411 milioane de lei și el, directorul de investiții în vîrstă de 35 de ani, abia numit de cinci zile în funcție în vara lui 2008, după ce devenise amic cu Oprescu junior și se declarase sedus de planurile lui Oprescu senior, el dă verde constructorului Max Bogl să meargă înainte pe un alt proiect decît cel din contractul semnat. Contract care era încă în vigoare, nemodificat.

În noua și scumpa variantă, acoperișul retractabil și cubul-tabelă adăugau investiției 100,34 de milioane de lei. Pentru acești bani, cuvîntul lui Bogdan Hreapcă a ținut loc de un act adițional, care va veni mai tîrziu, se va numi Actul Adițional 3 și îl va semna tot el. 

– Nu mi-a fost teamă. Întăream verbal un ordin de reproiectare, care la rîndul aplica o hotărîre a Consiliului Local. Noi, la Primărie, sîntem executivul care aplicăm ce decide Legislativul, adică oamenii din Consiliu. O delegație condusă de Vladimir Sommer (foto stînga), șeful de cabinet al primarului Videanu, văzuse în 2007 acoperișul la Frankfurt, îi plăcuse și Consiliul aprobase să facem și la București la fel.

– Am înțeles. Dar pentru finala Europa League, pe care ați invocat-o, nu era nevoie de acoperiș. Există stadioane Elite fără acoperiș. Ați decis „Mergeți înainte!” angajînd costuri de zeci de milioane de euro.
– Da, dar chiar dacă am fi renunțat la ideea acoperișului, pierdeam aceste zeci de milioane.

– Explicați, vă rog.
– Inițial, e adevărat că proiectul fusese fără acoperiș. Însă, după vizita lui Sommer, s-a votat și s-a trimis către constructor acel ordin de reproiectare. Asta înainte să apar eu în Primărie. Cînd am venit eu, în 2008, reproiectarea cu acoperiș era deja realizată de către Max Bogl.

– Dar nu se apucaseră să lucreze. În vara lui 2008 abia se începea lucrul pe stadion.
– Aveți dreptate. Însă erau costuri angajate. Dacă reveneam la proiectul fără acoperiș trebuia să plătim, probabil în instanță, în primul rînd proiectul cu acoperiș.

– Adică cel care a costat aproximativ 10% din construcția finală, cam 16 milioane de euro?
– Exact!

– Nu mai revin la dezacordul de principiu că ne-a costat 16 milioane un proiect neoriginal, cu multe similitudini cu cel de la Frankfurt. Observ doar că Max Bogl nu avea un act adițional ca să reproiecteze.
– Chiar și fără act adițional, cu ordinul venit de la noi ne-ar fi învins în instanță. Deci urma să plătim degeaba 16 milioane de euro despăgubiri. Plus alte milioane, probabil vreo 10, tot despăgubiri.

– De ce?
– Pentru că se apucaseră să toarne piese pe care le puteau folosi doar la proiectul cu acoperiș. Cu acoperiș, tot stadionul e gîndit altfel. Produseseră stive întregi de piese de beton turnat, dintre care doar 40% mai puteau refolosi.

– Și costau 10 milioane de euro acele piese pe care nu le-ar fi putut refolosi constructorul?
– Da, costau enorm!

„Dacă alegeam în 2008 varianta fără acoperiș ar fi trebuit să plătim despăgubiri către Max Bogl egale cu prețul acoperișului. Am decis să merge înainte așa”

– Deci ați mers înainte.
– Era singura variantă legală. Altfel, am fi atras costuri de despăgubiri fără rost. Ne-am gîndit, am făcut calcule, dar legal nu puteam face altfel.

– Dacă intrați în Consiliu cu o altă propunere și era votată atunci era legal fără acoperiș.
– Da, dar v-am explicat, riscam procese, despăgubiri. De fapt, cele două variante de care vorbiți, cu acoperiș și fără acoperiș, deveniseră una singură în vara lui 2008. Plus încă ceva fundamental, cel mai important: riscam o întîrziere de cel puțin 4 luni, iar UEFA ne avertizase că dacă nu avem stadionul gata în august 2011 ne iau finala Europa League din 2012.

Scurtă întrerupere pentru descifrarea unui model de cheltuire a banului public
Ping-pong-ul argumentelor e fără sfîrșit. La un moment dat se intră în cerc și nu mai obții nici o informație pentru tine și pentru public. Am învățat asta din sutele de interviuri cu funcționarii de stat, de la cei mici și pînă la președintele țării.

Există un tipar al acestui tip de creștere a valorii unei investiții în România. Un tipar cu care m-am întîlnit ca jurnalist în peste 20 de ani de meserie. Am îmbătrînit în acest cerc în care patinezi în gol.

PASUL 1 » SEMNĂTURA OMULUI INVIZIBIL
Cineva, cu o poziție relativ minoră, semnează o hîrtie care angajează instituția pe bani mulți. În acest caz funcționarul s-a numit, potrivit lui Hreapcă, Aurora Abas, de la investiții. Dacă te uiți pe organigrama Primăriei, Aurora Abas venea pe al patrulea nivel executiv. Al patrulea! Din biroul ei, pe care foștii colegi și-l amintesc plasat lîngă librăria Eminescu, a pornit ordinul de reproiectare. Apoi, persoana a fost mustrată, ”am băgat-o în comisia de disciplină” și a dispărut din peisaj.

În dosarul Ridzi, funcționarul a fost un director de la achiziții, Dan Toia. Și el a plecat înainte de finalizarea contractului. Ca și Abas.

Într-un alt caz, al controlului ANRMAP la MTS pentru acțiunea „2 Mai”, doi inspectori i-au albit pe cei din minister și apoi au dispărut și ei rapid din ANRMAP.

Urmele acestor oameni sînt protejate, rareori li se află destinația și aproape niciodată nu vor să vorbească despre trecut. Doar sînt amintiți cînd e cazul prin declarații, eventual ca să li se dea niște semnale.

Șirul anonimilor silențioși, care schimbă de fapt cursul istoriei bugetare, e nesfîrșit și aproape identic ca model. Acum aproape 15 ani, în cazul Piatra Arsă, l-au pus pe cabanierul Casandrescu să semneze creșterea investiției pînă la cote care au provocat investigația jurnalistică, intervenția Curții de Conturi care a constatat prejudiciul și apoi un lanț inutil de procese. Totul de la semnătura unui cabanier. „Băteau cu pumnul în masă ca să semnez eu”, avea să povestească șeful complexului sportiv la o afinată.

PASUL 2 » INEVITABILITATEA PREŢULUI MARE
După aceea, instituția nu mai poate reveni în cheltuielile planificate și se duce înainte pe spirala prețului. Nici nu există vreo voință de a reveni la costuri mai mici.

Cei care continuă se prezintă drept prizonierii unui singur scenariu, rezultat din faptele predecesorilor și din cadrul legal. „Ne obligă legea” este replica standard.

PASUL 3 » SUCCESUL FINAL AL OMULUI NOU
În asculți, îi privești, uneori îi placi, sînt din ce în ce mai tineri, mai inteligenți și mai puternici, anturați de consilieri și de firme specializate în imagine, firme peste firme, firme care se ocupă de presă, firme care se ocupă de net, firme de PR care au legături politice și de business, și-i înțelegi.

Între timp, au învățat și lecția de a lăsa ceva în urma lor, adevăr incontestabil și lovitură formidabilă în orizontul așteptărilor mici al unei populații mulțumită să spună, precum o izbăvire, „Poate fură, dar măcar fac ceva!”.

Toate aceste întîmplări care au ajuns la depășiri de sute de milioane de euro, numai în sport sînt sute de milioane de euro pe an!, devin elogii pentru adaptarea la legalitate dar insulte pentru noțiunea de bună guvernare.

PASUL 4 » UNDE SE DUC BANII
În spatele lor stau, la mize mari, marile companii. Unele sînt din străinătate. Ele își permit acest joc pe bani mulți, bani care vin din impozitele românilor, bani fără culoare și fără miros pentru ele, bani în numele cărora codurile etice se duc naibii.

Așa se nasc unele din micile și dintre marile averi autohtone, așa se învîrt motoarele partidelor și așa sucombă motorul cu iluzii al alegerilor libere și, mai ales, ceea ce se scrie foarte puțin sau deloc, așa se obțin profiturile corporatiste în România sau se mută direct în afară. Vom reveni pe această temă, cu Max Bogl și cu alte nume, nu, nu e stîngism de criză, este realitate cinică, realitatea care rămîne după ce-ți bagi dinții în marțipanul discursului de piață în model metropolă – colonie.

Vom reveni, oricum ei știu deja asta, la resursele pe care le au la dispoziție e o joacă să afle tot ceea ce facem, dovadă și ușurința cu care au monitorizat în timp real drumul Gazetei la Frankfurt!

Ce reprezintă Bogdan Hreapcă în tot acest mecanism? Un om decent, după propriile promisiuni, exasperat de bătaia de joc la adresa bucureșteanului de pînă la mandatul Oprescu, „șeful meu pe care-l respect și-l iubesc”. Nu e nicicum un tip-preș, am văzut pe fețele celor din Primărie atracția magnetică la auzul numelui Sorin Oprescu.

Hreapcă nu dă vina explicit pe cei dinainte, dar din faptele povestite rezultă că a preluat un proiect întîrziat, deja umflat ca preț și prost gîndit de Adriean Videanu și de echipa acestuia. Un proiect care nu prevăzuse nici măcar turnicheții de la intrarea în stadion sau mobilierul interior.

– Cît a costat mobilierul interior?
– 18,4 milioane de lei.

– Deci pînă în 5 milioane de euro, depinde de cursul din momentul facturării.
– Să știți că la Frankfurt a costat 18 milioane de euro.

– Ce include mobilierul interior?
– Scaunele din sălile stadionului, mesele, mobilierul vestiarelor…

– Ați fost vreodată la DNA?
E surprins de întrebare. Îşi ia timp.
– Pentru stadion? Să știți că, pentru stadion, Curtea de Conturi nu a scris nici o observație negativă cînd a făcut controlul pe 2010. Acum o lună am primit raportul. Au fost observații la alte investiții, dar nimic la stadion.

– Despre DNA v-am întrebat.
– Am fost o dată, m-au întrebat ceva despre o licitație la una dintre școlile recondiționate. Nu știu în ce calitate m-au chemat, a fost o invitație amabilă, așa. Nu semnasem nimic, licitația nici măcar nu se ajudecase. M-am interesat și, apoi, le-am trimis o hîrtie procurorilor în care le-am zis că blochez investiția ca să nu greșesc. M-au chemat din nou…

– Adică ați fost de două ori.
– Da. M-au chemat din nou la DNA și mi-au spus că pun presiune pe actul de justiție. Nici vorbă! Numai că nu vreau să fac ceva interpretabil. Eu, unul, nu cred în teoria că DNA face dosare la comandă politică. Cînd mi-am asumat statutul de funcționar public am știut că risc să fiu chemat cîndva și, dacă voi fi chemat în chestiunea stadionului, ceea ce nu cred, mă voi duce, nu am nimic, dar nimic!, de ascuns.

E calm și-mi arată cifrele stadionului de la Frankfurt. „Apropo de comparație, să știți că noi am demolat un stadion, ei, nu”. Mă mir. Mă mir că încearcă asta, pînă acum s-a menținut în zona lucrurilor ușor de verificat și agreate de ambele părți. „Nu e așa, domnule Hreapcă. Și la Frankfurt au demolat vechiul stadion. Plus că ei l-au făcut extrem de funcțional”. Vă propun să vedem continuarea comparației, făcută de colegii mei Viorel Tudorache și Cristian Preda!

„Da, dar Bucureștiul are un alt regim seismic, lucru care ridică mult costurile, cu cel puțin 30%”, adaugă el. Așa e, are un alt regim de proiectare seismică. Vom reveni, nu e nici o grabă.

CITEŞTE ŞI:
» PARTEA 1 / Stadion made in România la preț de Germania!
» PARTEA A 2-A / Upsss. A trecut acceleratul!