Inima de la Bucureşti şi lacrimile de la Utrecht

vineri, 3 iunie 2011, 11:57

O seară şi două miracole. Primul a venit pe „Giuleşti”, acolo unde echipa naţională a cîştigat muncit şi spectaculos cu 3-0 în faţa Bosniei.

Al doilea semn s-a simţit ca un abur cald dinspre Utrecht. Reflectoarele nu se stinseseră dincolo de liniile pline de ulei ale Gării de Nord cînd Gazeta a aflat că, în salonul de spital din Olanda, Mihai Neşu şi-a mişcat uşor, uşor ca o părere, mîna dreaptă! Redacţia s-a înfiorat.

Accidentat acum aproape o lună la coloană, românul a trecut prin defileul disperării, speriat, şi noi împreună cu el, că va rămîne paralizat. Medicii olandezi au continuat să-l trateze cu înverşunarea impecabilă a profesionistului în acea clinică ce adună 900 de milioane de euro, aproape bugetul anual al Ministerului Sănătăţii din România.

Acum cîteva zile, George Ogăraru, cel mai bun prieten al lui Neşu, a scris un sms. Mulţumea Gazetei pentru un articol în care invocasem o rugăciune de copil şi recomanda o opinie a sa de pe site. Ogăraru a scris el însuşi despre nevoia de rugăciune în faţa cazului dureros al colegului său. De undeva din România, un doctor cu 20 de ani experienţă în recuperarea unor astfel de cazuri vorbea despre viitorul lui Neşu: „E nevoie să nu cedeze! Să se gîndească profund şi continuu că va izbuti să se mişte din nou”.

În această seară, ceva s-a petrecut. Ştiinţa, practica medicală, puterea gîndului bun şi a intenţiei, ea însăşi măsurată ştiinţific, toate l-au ajutat pe Mihai Neşu să producă o bucurie tăcută, mai preţioasă chiar decît strigătele victoriei dinspre Grant. Dacă Bucureştiul a redevenit inima echipei naţionale, ochii fotbalului nostru au lăcrimat de emoţie la Utrecht.