Reportaj pe două continente cu documentarul ”Colectiv”, filmul care și-a propus să vorbească despre România și e înțeles ca și cum vorbește despre lume

sâmbătă, 7 septembrie 2019, 6:02

E cinci dimineață la Veneția și clopotele au început să cânte. Aseară a avut loc premiera filmului documentar ”Colectiv” și văd, prin ceața somnului scurt, câteva mesaje nedeschise de la regizorul Alexander Nanau.

Își trăiește nesomnul dincolo de lagună, stăm separat, e normal așa. Noi, cei trei jurnaliști de investigații, suntem undeva în zona Giardini, locul unde sunt expuse operele Bienalei de artă. Alexander e cazat pe insula Lido, la hotelul Excelsior, destinația oaspeților de onoare. Aici stau invitații ediției cu numărul 76 a Mostrei, cel mai vechi festival de film al lumii.

Excelsior e o clădire în formă de castel, unde zeci de oameni așteaptă permanent pe treptele din piatră de vizavi ca să vâneze celebrități. În momentele de vârf, când se anunță Johnny Depp, Meryl Streep sau Gary Oldman, numărul fanilor urcă la sute.

Ochelarii și rochia neagră

E, pur și simplu, amuzant. Cum totul începe și se sfârșește la Excelsior, ori de câte ori vizităm hotelul, ne jenăm să intrăm sau să ieșim prin ușile rotative, spre care se ațintesc curiozitatea și speranțele mulțimii. Iesssss Luțac și Tolontan, hai, că e prea mult! O tăiem pe o ușă laterală. Mirela Neag se potrivește însă cu scena și se distrează teribil, cu ochelarii și rochia neagră, clasică, din anii ‘30, când starurile cinematografiei mondiale apăreau la Excelsior.

500.000 de oameni au fost pe Lido în 1938, unul dintre anii prosperității interbelice

Hotelul are o grădină spre mare. În fotografiile alb-negru, Paul Newman se șterge cu prosopul la ieșirea din apă, iar Kirk Douglas îi explică ceva Silvanei Mangano, șezlong lângă șezlong. Pare că ea îl înțelege. Fata crescută în sărăcie, apoi Miss Roma în ‘46 și devenită una dintre marile actrițe ale Italiei, femeia de sub umbrarul în dungi are avantajul de a fi traversat toate stările necazului. Când ai fost jos, îi poți înțelege mai ușor pe ceilalți.

Covorul roșu de la Lido rămâne însă în urmă, acum e timpul să citesc mesajele, căci urmează să plecăm la aeroport, spre Toronto, unde zburăm împreună, regizor și jurnalist.

Văd ce mi-a scris pe WhatsApp Alexander Nanau, inima începe să-mi bată repede și simt furia înainte de a înțelege.

Free press!

Alexander Nanau e supărat pe cronica din Libertatea a colegei Mirela Petre. Nu înțeleg. La nicio zi de la nașterea oficială, unele ziare de afară și voci din industrie privesc deja ”Colectiv” ca pe o revoluție în lumea documentarului. Atunci de ce-l posomorăște ce a scris o publicație din România?

”Pentru că nu respectă regulile”, zice el, explicându-mi, printre altele, că articolul dezvăluie o scenă fundamentală din film.

”E un spoiler și asta nu se face într-o cronică de film. E lipsă de respect față de spectatori!” Alexander Nanau, regizor ”Colectiv”

Nu sunt în faza în care să am capacitatea de a mă întoarce către celălalt. El mă ia cu profesionalismul, eu îi dau cu regulile jurnalismului: ”Ai făcut un film și despre rolul presei libere și te superi că presa e liberă să greșească!”. E lupta oarbă a doi principiali geometrici și insomniaci, un fanatism matinal de nerezolvat. Telefonul e neplăcut, renunțăm.

Rămâne să ne vedem oricum la ”Marco Polo”, aeroportul Veneției unde călătorii ajung doar pe apă.”Bine că te duci tu cu șalupa Brad Pitt”, îl bombăn de unul singur, punându-l, în mintea mea, în cea mai glossy formulă posibilă.

Sunt clar nedrept, pentru că Nanau e genul de regizor care a venit la premiera mondială de la Venezia în pantofi de sport și tricou.

”Rar a fost portretizat atât de dramatic rolul jurnaliștilor în expunerea corupției ca în filmul Colectiv, peliculă în care regizorul Alexander Nanau a urmărit investigațiile ziaristice în timp real. Ziarul Gazeta Sporturilor din România nu e cunoscut internațional, dar reporterii săi sunt la fel de tenace ca orice câștigători de premiu Pulitzer” Thom Powers, directorul secțiunii de filme documentare al Festivalului de la Toronto

Născut la București și emigrat cu familia în Germania în 1990, bărbatul de 40 de ani, înalt și neras, e un antistar, are mai degrabă aerul lui Steve Jobs când își anunța așa, ca din greșeală, câte o invenție revoluționară.

”Încearcă să-l înțelegi pe celălalt, înțelegându-l e primul pas să-ți pese de el”

Sunt derutat și mă sfătuiesc cu cineva din redacție, ”frate, ăsta e ca Jean Pădureanu, vrea să scriem de bine?”, o dăm pe ale noastre, din fotbal. Vorba lui Jay Weissberg, în cronica despre Colectiv pentru The Variety, e absolut incongruentă apariția unui ziar de sport pe scena investigațiilor internaționale.  Ziarist american, care locuiește la Roma, Jay Weissberg e un bun cunoscător al României.

Într-un fel răutăcios la adresa exigenței lui Nanau față de noi, observ că și în cronica din The Variety, foarte atent documentată și bine scrisă, sunt câteva erori. Ele vin din faptul că e dificil să poți cuprinde din prima povestea din “Colectiv”, acesta e genul de film care îți oferă noi piste la a doua sau a treia vizionare.

”Din când în când apare un documentar care nu doar îți deschide ochii, ci și ți-i umezește cu lacrimi, făcându-te vulnerabil prin expunerea unei fisuri morale cu rezonanțe mult dincolo de țara de origine a filmului. Colectiv este un asemenea proiect”Jay Weissberg, The Variety

.

”Nu, în reacția lui Nanau nu e vanitatea artistului la mijloc, e altceva. Încearcă să-l înțelegi pe celălalt, înțelegându-l e primul pas să-ți pese de el”, îmi spune colegul meu din București.

Îi mulțumesc în gând lui Ovidiu Ioanițoaia, căci el a încercat să ne formeze așa ca jurnaliști, să ascultăm părțile, să nu ne grăbim, să încercăm să ne punem în pantofii celuilalt.

”We are how we treat each other and nothing more”, exact așa cum sună versul melodiei preferate a lui Alex Hogea, băiatul de 19 ani ars la Colectiv, transferat târziu în străinătate și mort la Viena. E o melodie care ajunge în filmul lui Nanau într-un mod care te împietrește.

”Criticii de la Veneția au comparat filmul Colectiv cu Spotlight, câștigătorul Oscarului”Agenția France Press

Hanka

Drumul cu vaporetto este superb. Traseul spre aeroport trece prin Lido, Murano și mai departe, mereu pe apă.

La una dintre stații se urcă Hanka Kastelicova. Și ea vine la Toronto, dar cu altă cursă.

Este șefa de producție a documentarelor HBO pentru Europa și cea care a investit tot creditul său ca lider în ”Colectiv”, un film a cărui realizare a durat trei ani.

”Colectiv” a fost finanțat de HBO Europe, Samsa din Luxemburg, Sundance și fondul cinematografic din România

Hanka îmi arată, amuzată, că  mi-a rămas maioneză pe barbă și pe nas, de la sandviciul înfulecat că-mi scăzuse glicemia din cauza mesajelor lui Nanau. Cehoaica a fost șefa televiziunii din Slovenia și este est-europeanul prin definiție, care își obține succesul muncind de două ori mai mult decât omologul lui din Vest, cel care a studiat la un liceu bun și apoi la Oxford.

Ea vorbește 7 limbi, de la engleză la bulgară, e prezentă tot timpul și face dans în timpul liber, deprimându-i pe cei din jur cu energia ei, de genul Angela Merkel a HBO Europe. ”Încearcă să înțelegi motivațiile lui Alexander”, zâmbește ea.

”Nanau își dorește foarte mult să contribuie. E un om mânat nu de bani, de ego, ci de dorința ca tot mai mulți oameni să înțeleagă lumea din jur și să încerce să o schimbe”Hanka Kastelicova, HBO Europe

Vorbim despre populismul în creștere, Hanka e șocată de ce se întâmplă în Cehia și în Polonia. E fluentă în engleză, dar accentul ei vizibil mă ajută să îndrăznesc și scap de stresul englezei mele mizerabile.

Comunicăm, încercăm să înțelegem diferențele dintre profesiile noastre și, încet, încet, mă liniștesc. Rămânem tăcuți, cu ochii la apă și revăd pe pânza fluidă a lagunei secvențele de acum 16 ore, de la premiera filmului.

”Filmul Colectiv e un pumn necesar în stomac”

Sala Grande are 1.500 de locuri și, la lansarea ”Colectiv”, nu au fost mai mult de 400 de oameni. Dar, la finalul proiecției, când emoția te-a eviscerat, ”Filmul Colectiv e un pumn necesar în stomac”, au scris jurnaliștii italieni, oamenii s-au întors dintr-odată și au început să aplaude micul grup de români, care a stat un pic mai sus, într-un un soi de lojă deschisă. ”Pumn necesar” ca să ne trezim.

Alexander e în mijloc, aplaudă la rându-i publicul, iar spectatorii îi întorc reverența.

Ceva ne unește pe toți

Mulți, foarte mulți dintre spectatorii din Sala Grande au lacrimi în ochi. Continuă să aplaude, timpul se dilată și în bulele lui intră toți acești ultimi ani de muncă, de suferință și, pentru părinții copiilor morți sau răniți la Colectiv, de omenească neîmpăcare. Totul e despre cum ne tratăm unii pe alții, iar ceea ce reproșează ei este că statul i-a tratat cu minciună și, în final, crimă.

Mulțimea de jos se strânge în sine și ai senzația că sutele de oameni s-au făcut una. Sunt femei și bărbați, tineri și bătrâni, mulți spectatori italieni cinefili avizați, dar și ziariști englezi, germani și spanioli, turiști chinezi și români aflați în vacanță, un amestec cultural care cu greu rezonează la aceeași narațiune. ”Colectiv” reușește însă să o facă.

Unii spectatori cred că au asistat la un film de acțiune: ”Felicitări, super ați jucat!”. E, probabil, o confuzie care va însoți pretutindeni povestea lui Nanau, pentru că filmul are ritmul și suspansul unui thriller.

De unde pornește un film românesc

Ajung la aeroport, și Alexander apare într-un sfert de oră, cu un rulou de afișe în mână, ”producătorii au decis că promovarea din America de Nord trebuie să fie cu totul alta!”. Este și el un prizonier artistic de lux al unui mecanism în care producătorii, distribuitorii, marile case și Sfântul Sisoe mai știe cine face regulile.

Ca la tot ce e românesc, handicapul cu care pornește ”Colectiv” e inaudibil, însă strivitor.

Ce au făcut Alexander Nanau, Antoaneta Opriș și Mihai Grecea, el însuși supraviețuitor de la Colectiv, e un documentar care primește elogiile pe care le obțin, de regulă, filme cu bugete mult mai mari.

Și ca să lămurim ceva. În toată această aventură globală, jurnaliștii nu au decât meritul că și-au făcut profesia. Filmul e 100% al regizorului. ”Numai dacă va fi un succes e și al nostru”, glumesc, amintindu-mi de binecunoscutul reflex microbistic.

• Când echipa câștigă se spune: ”Am învins”.
• Când pierde: ”Uită-te la fraierii ăștia, au pierdut!”.

Pentru noi, ca reporteri, e suficient că atât de mulți ziariști străini, de la italieni la nemți și americani, ne-au oprit ca să ne felicite, în numele ideii că profesia la care trudesc și ei contează. Asta mă consolează, căci altfel cred că e prea mult ”Tolontan” în film și e jenant pentru orice om să se vadă pe ditamai dreptunghiul luminat.

Prin ”Colectiv”, ziariști din toată lumea reacționează ca și cum se simt înțeleși în ceea ce fac.

Nu doar echipa de investigații a Gazetei Sporturilor apare în film, ci și alți jurnaliști. Cristian Pantazi (G4 Media), Mihai Gâdea și Mircea Badea (Antena 3), Claudiu Pândaru (Digi 24) plus mulți reporteri de teren sunt surprinși scrutând autoritățile, în conferințe de presă sau polemizând între ei, exact așa cum s-au petrecut lucrurile.

Tehnica lui Nanau e aceea de a filma îndelung, în redacții, pe teren, în birourile guvernamentale, ubicuu și neobservat, și de a spune povestea transformând în film întâmplările reale, nealterate.

Jurnaliștii străini care ne-au oprit pe străzi nu au adăugat, din curtoazie, că nu se așteptau ca în România să existe investigații de presă atât de lungi și de eficiente, însă acesta e un alt punct interesant al filmului.

”Colectiv” vorbește despre probleme și despre speranțele României, despre ambele cu multă convingere, prin faptele observate și fără să editorializeze, așa cum observa o altă cronică internațională.

Din această poveste, România are mult de câștigat ca imagine. În documentarul ”Colectiv”, România nu e doar o țară cu probleme, ci și o țară care încearcă să-și înțeleagă problemele, tratând asta cu profesie bine făcută.

Suntem în aeroport și continuăm să polemizăm unul cu celălalt. Ceea ce îl deranjează pe Nanau este faptul că nu se aștepta la ce el numește ”ușurință în profesie”.

Armata argumentelor prăbușite

Încerc să înțeleg. Antoaneta Opriș, partenera lui de viață și coscenarist al filmului, intervine prin telefon, ea se întoarce în România,  și e la fel de decisivă.

Respir și-i zic: ”Știi ceva, dacă voi ați reușit un lucru de clasă mondială, problema e ce faceți când observați că, în jur, există un nivel mai slab, dar pe care alții încearcă să-l ridice, învățând?”.

Discutăm printre cozile la pașapoarte, discutăm la filtrul de securitate, discutăm în avion și abia când aeronava companiei low cost Canada Rouge canadiene ajunge deasupra Atlanticului ne calmăm și adormim, rătăciți ca un rest de armată necâștigătoare printre scaunele goale.

Mă trezesc când harta de pe telefon, am luat net în avion, nu scăpăm de conectare!, ne arată că suntem în dreptul Groenlandei. Mai e jumătate din drum, iar ”Colectiv” mai are de parcurs 99% din el.

”Gândește-te la celălalt!”

Cronicile sunt mai rapide decât avioanele.

Când aterizăm la Toronto, pe Alexander îl așteaptă articolele elogioase ale ziarelor europene, dar și nord-americane, care au avut trimiși speciali la Veneția.

Mă gândesc la vorba lui Ioan Chirilă: ”Jucătorii trec, cronicarii rămân”. Realizez că e o formă de orgoliu. ”Gândește-te la motivațiile celuilalt, încearcă să-l înțelegi”.

În depărtare se citesc blocurile turn din Toronto, probabil cel mai cosmopolit oraș al Americii de Nord. Senzația este suprarealistă. Adineauri eram lângă piața San Marco, acum stăm cu capul în jos în cealaltă parte a globului.

Pe 4 septembrie a fost premiera ”Colectiv” la Veneția, pe 6 în Toronto, lumea nu mai are răbdare, în ritmul acesta vor sări celulele din noi.

Turnul Babel

Când ofițerul canadian de la pașapoarte mă întreabă de unde vin dau să spun România, din reflex.  Dar realizez că am ajuns cu o cursă de Italia, că sunt un jurnalist român care lucrează la o companie de presă cu capital elvețian și călătoresc împreună cu un regizor ce poartă în buzunarul blugilor un pașaport german, dar care a făcut un film profund dedicat Românei, finanțat în principal de o companie americană, cu încrederea netulburată a unei cehoaice, în ciuda faptului că niciunul nu se bate în piept cu serviciul pe care îl fac țărilor lor. Un Turn Babel de țări și sentimente.

Poate că asta a unit mulțimea de la Veneția.

Ne-or separa destule, dar ne apropie problemele, corupția și germenii care nu iartă pe nimeni.

Bacteriile și speranța asociată sunt mai rapide și decât avioanele și decât cronicile.

Seară la Toronto

De câteva minute s-a terminat premiera nord-americană de la Toronto. Festivalul e uriaș, sălile sunt zeci, multe în mall, la secțiunea de documentare au fost selecționate doar 25 de filme, printre care și ”Colectiv”.

În prima seară, în sala mică au fost cam 100 de oameni și i-am simțit dezamăgiți și pe Alexander, și pe Hanka.

”E foarte devreme, la ce cronici are și ce senzație puternică stârnește publicului, totul va crește”, le spune Philippa Kowarsky, proprietara firmei de distribuție Cinephil, care a luat exclusivitatea mondială a lui ”Colectiv”.

Nu mă pricep cum se promovează și cum se măsoară succesul unui film. Prefer să observ ca reporter. E atât de bine să fii ziarist, să-ți plătească redacția tot, să poți să fii independent. E cea mai frumoasă meserie din lume.

În sala în care o doamnă din primele rânduri foșnește ceva cu aromă de curry, de cum începe ”Colectiv” se aud oamenii care suspină. Pretutindeni e la fel. Experiența e foarte intensă.

Filmul e cu totul altceva decât vă așteptați, nu e despre tragedia din club în sine, ci despre ceea ce a urmat și continuă, despre lupta pentru speranță.

La final e secțiunea de întrebări din sală și răspunsuri de pe scenă. Duminică, pe 8 septembrie, la următoarea vizionare, ora 15:15, la Jackman Hall din Toronto, filmul va fi urmat de o întreagă dezbatere, unde profesorul Joseph Wong, de la Facultatea Munk, de Relații Internaționale și Politici Publice a Universității  Toronto, se va adăuga discuției. Dezbaterile Munk sunt o instituție a democrației în America de Nord.

S-a făcut târziu aici, pe holurile Scotiabank Theatre, nici nu realizezi ce oră e în România. Suntem pe alte planete. Sau nu. Căci, la final, oamenii au pus întrebări despre cum ne unesc corupția, costurile mari din sănătate și filmele.

O româncă crescută în Canada îi strânge mâna lui Alexander. ”Îmi mai povestesc părinții despre țară, dar nu credeam”, spune ea, emoționată.

Se apropie un tânăr canadian. ”Ce muncă bună faceți voi, jurnaliștii. Mă gândesc că greșesc atunci când folosesc Ad Blocker și nu las reclamele să ruleze, pentru că voi din asta trăiți”. Spune că se gândește să doneze pentru presă. Probabil că asta se va întâmpla și în România ca efect al acestui film.

Dar, până la urmă, despre ce e ”Colectiv”? Nu pot să explic. Sunt reporter. Am doar știrea: cam într-o lună va începe să fie văzut în țară, după un program pe care Alexander Nanau nu mi-l spune pentru că s-a prins cu cine călătorește.