TOLO.RO
TOLO.RO
sâmbătă, 15 octombrie 2016, 8:44
N-am văzut de mult, ca, într-un text, cineva să scrie ”22 Decembrie 1989” atît de îngrijit. De regulă, îi zicem ”decembrie 89” sau ”revoluție”, sau ”așa-zisa revoluție”.
Pentru Cristian Giurgea, ”22 Decembrie 1989” este momentul fără de care ”nu doar că n-aș fi ajuns jurnalist, dar poate că eram la închisoare”.
Pentru că, în comunismul în care s-a născut și a crescut Cristi, să fii homosexual era o infracțiune.
Mărturia lui este una specială.
Încă de la început, intenția acestei rubrici de fiecare sîmbătă a fost aceea de a da un spațiu ”oamenilor fără antenă”. Celor care tac de regulă, dar care pot povesti lucruri despre generația ”decrețeilor”, cea mai numeroasă din istoria României.
O generație care azi își pune o sumedenie de întrebări despre ea însăși.
Născut în 1973 la Galați, Cristi Giurgea a fost nevoit să-și ascundă identitatea sexuală.
Și-a trăit pasiunile în secret. Doar cercul apropiaților săi a știut că e gay. Astăzi, el face această mărturie publică pentru că așa a vrut, pentru că așa a simțit.
Este un vechi și experimentat jurnalist. A lucrat 4 ani la Rompres, apoi la Prima TV, iar astăzi este editor știri din teritoriu la o altă televiziune.
Sînt norocos să pot publica aici, pe blog, un text atît de sincer și atît de valoros prin lipsa oricărei victimizări.
Încă ceva.
Cristi scrie atent data de ”22 Decembrie 1989”, dar nu folosește cuvîntul ”decrețel”.
Poate pentru că e generația în mijlocul căreia s-a temut să vorbească.
de Cristian-Iulian Giurgea
Într-o bună zi, am scăpat în șifonierul imens al maică-mii.
Am ales cea mai elegantă rochie și cei mai scumpi pantofi, le-am pus pe mine și am început să fug prin curte în sus și-n jos tocmai când biata femeie avea musafiri importanți. “În curte?!” Mama țipa la mine scoasă din minți. “Să mă faci de râs în vecini?!”.
A fost prima și ultima oară când am făcut așa ceva. Când am simțit nevoia să pun pe mine haine de femeie. Nu știu de unde a apărut ideea în capul meu.
Eram în Galați, înainte de jumătatea anilor ’80.
Primeam din ce în ce mai puține ore de program la televizor, internetul nu exista și totul era cenzurat cu grijă. Inclusiv mâncarea.
Orășelul de provincie în care am copilărit se remarca prin două lucruri: Dunărea și Combinatul Siderurgic, “cel mai mare din această zonă a Europei”, după cum pretindea puțina presă, deținută integral de statul comunist.
Așa am crescut, cu vina asta, că o fac pe mama de râs în oraș. Un băiat ortodox, crescut cu mai multă vină decât un copil de cor de la Vatican.
Zilnic, furnalele Combinatului Siderurgic care priveau amenințător Galațiul de pe malul unui lac scuipau fum alb-roșiatic și gri-antracit. Așa erau și rufele luate de pe sârma din curte. Mirosul de cocs și de praf de minereu erau ținute la sol de pâcla ridicată din cele trei ape care aproape înconjoară orașul, Dunăre, Siret și Prut.
Acolo, vina s-a transformat în frică. Sau doar a potențat-o.
Frica de ce-o să zică lumea, mamă!, și frica de a fi ce sunt. Gay. Cu fricile subsecvente: frică să te ții de mână pe stradă, frică să te săruți în public, frică să iubești cu toata inima. Sub diverse forme, frica a fost cea care mi-a guvernat viaţa mai bine de 30 de ani.
Prima oară i-am spus ca sunt homosexual celei mai bune prietene din liceu, Cristina.
Am fost forțat s-o fac. Avea un iubit, Dani, mai mare ca noi. Student.
Într-o seară, Cristina s-a înghesuit lângă mine în fotoliu. Bunica ei era în cealaltă cameră. “Trebuie să mă înveți să mă sărut! Dani îmi reproșează că nu știu”.
Buzele ei aveau culoarea ficatului fiert. Am încercat, cu o frică amestecată cu un fior de plăcere interzisă. Dar n-a mers. “Cristina, îmi pare rău, mie îmi plac băieții”.
Nu mai știu exact cuvintele, probabil n-am fost chiar atât de direct. Dar o făcusem. Spuneam cuiva prima oară ce sunt.
Mai târziu aveam să aflu că asta e ”coming out of the closet”. Adică să ieși din debara la lumină. Cu fiecare om căruia i-am spus de-a lungul anilor că sunt gay, m-am simțit mai liber, mai normal, mai integrat printre semenii mei.
Pe fața Cristinei se amestecau șocul și durerea respingerii. Totuși, a înțeles.
Peste doar câteva zile, vorbeam despre dragoste și bărbați ca într-un fel de Sex and The City de anii ‘80. Probabil atunci am înțeles că așa trebuie să stea lucrurile. Că așa e firesc. Și că suntem diferiți, pentru că amândurora ne plac bărbații.
Dar frica nu a dispărut atunci.
Abia atunci începea.
Știam că nu pot spune asta nimănui altcuiva. Era și ilegal, dar nu asta era problema pentru mine. Habar n-aveam că e o lege care interzice așa ceva și că poți merge la închisoare pentru “de la unul la șapte ani”, potrivit celebrului articol 200 din Codul Penal comunist.
Am aflat abia după Revoluție, când, venit la facultate în București, am cunoscut gay care făcuseră pușcărie doar pentru că erau gay. Adică homosexuali.
În vremea aia, în Galați, ca în toată România lui Ceaușescu, rezolvai lucrurile cu vecini, prieteni și rude.
Primul băiat din viața mea a fost un coleg de școală, care stătea la două minute de mers pe jos de casa alor mei. Așa că rezolvam și dorințele de pre-adolescent tot în vecini, cu riscuri minime, dar de fiecare dată cu frica de a fi prinși.
Nu știu ce explicație am fi dat pentru ceea ce se întâmpla în diminețile în care chiuleam de la ore și stăteam la mine sau la el cu perdelele trase. El a fost primul. Până la urmă, maică-mea, bună prietenă cu mama lui, s-a prins că e ceva necurat la mijloc și mi-a cam interzis să ne vedem.
Au început întâlnirile pe ascuns.
Se mutase din cartier, într-o zonă cu blocuri proaspăt ridicate pentru noua elită care răsărea din rândurile partidului. Ne vedeam la mine când eram singur sau la el, într-o boxă de la parterul blocului, printre acareturi vechi şi borcane cu murături.
Tot frica a fost cea care a făcut din întâlnirile alea clandestine unele dintre cele mai bune partide din viața mea.
Totul era sub semnul interzisului și trăiam, printre altele, și cu frica războiului nuclear, indusă de aceleași mass-media comuniste – chiar făceam exerciții și primeam măști de gaze, cam așa, cum e acum în Rusia.
Lucrurile interzise la care mă dedam de câteva ori pe săptămână mă făceau să mă simt și mai altfel decât știam deja că sunt.
Undeva, prin clasa a zecea, am descoperit trupa lui George Michael, Wham!. Mi-am zis: băiatul ăsta e ca mine.
Tot după ani de zile aveam să aflu că avem un fel de radar, care ne permite să ne recunoaştem.
Bineînțeles, uneori dă erori. Îi auzeam pe colegii mei cum povesteau partide intense de sex cu cele mai frumoase fete din liceu. Mă uitam la ei și știam exact că mai mult de jumătate dintre ei habar n-aveau despre ce vorbesc. Mă gândeam că eu deja fac asta de câțiva ani.
Doar că nu cu fete.
Am avut noroc că l-am întâlnit pe el și pot doar să presupun cum aș fi crescut dacă puteam să ies în oraș într-un loc în care să găsesc alți oameni ca mine.
Să nu trebuiască să merg pentru asta noaptea, pe aleile întunecoase ale parcurilor.
La fel cum nu știu felul în care ar fi arătat viața mea acum, dacă nu era ziua de 22 Decembrie 1989.
Dacă aș fi fost un inginer în combinatul care ne colora în gri rufele, dacă aș fi trăit tot în casa bătrânească în care m-am născut și aș fi avut soție și copii. Sau dacă aș fi stat la bloc și aș fi făcut grătar în balcon.
Dacă aș fi ajuns sau nu la închisoare. Mai puteam să fiu ziarist și mai puteam să spun cine sunt?
Mi-e frică să mă gândesc. Dar e o teamă cu care pot trăi.
Pentru că de celelalte două am scăpat: frica de ce-o să zică lumea, mamă!, și frica de a fi ceea ce sunt.
Gay. Adică homosexual.
Citește primele 3 episoade:
Alina • 18 octombrie 2016, 1:09
Sunt nascuta dupa revolutie, in 91, deci nu am cunoscut realitatea despre care se vorbeste in articol. Dar ma intristeaza pana la lacrimi. Vad foarte multe comentarii negative si discriminatorii, asa ca vreau sa contribui cu un comentariu pozitiv din partea generatiei postdecembriste: comunitatea LGBTQ din Romania va avea in mine intotdeauna un aliat. Imi pare enorm de rau ca persoanele gay sunt primite cu atata agresivitate incat ajung sa isi traiasca vietile dominate de frica si remuscari. Nimeni nu ar trebui sa traiasca asa. E o prostie faptul ca noi ca natie suntem niste inhibati sexuali si avem impresia ca o persoana gay se rezuma doar la asta, la cum si cu cine doreste sa faca sex. De ce ne intereseaza atat de mult ce face omul in dormitor? Eu ca femeie hetero cu studii superioare practic anumite lucruri in dormitor pentru care as fi judecata aspru in societate -inclusiv sexul *** pentru care barbatii gay sunt considerati dezgustatori de catre homofobi. Atunci probabil ca si eu sunt dezgustatoare. Singura diferenta e ca nu intereseaza pe nimeni ce fac eu in pat pentru ca eu ma camuflez in turma hetero. Persoanele gay nu au acest lux, fie joaca un rol toata viata, fie accepta sa fie "rusinea orasului". Nu v-as dori sa aveti pe constiinta o persoana gay care s-a sinucis din cauza ca i-a fost imprimata mentalitatea ca ar fi un esec, un monstru. Nu exista persoane normale sau anormale in chestiunea asta, exista doar mere si pere. Unele mai comune, altele mai rare si de sezon. Fiecare cu ce ii place. Asa ca, dragi romani, nu mai fiti niste inhibati *** si nu va mai interesati atat de practicile sexuale ale unuia si altuia, lasati oamenii sa fie cum vor ei sa fie. Nu va afecteaza personal cu nimic. Iar pentru persoanele gay: exista oameni care va iubesc si carora nu le pasa de prostiile astea superficiale, sunteti liberi sa iubiti cum si pe cine doriti pentru ca o viata in care ne reprimam iubirea e o viata irosita. Hugs!
Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.
Ion • 18 octombrie 2016, 7:56
Este oare posibil ca acest om sa nu fie homosexual ? Sa se prefaca doar ca este, ca sa obtina bani si putere politica ? Este oare posibil ca toata comunitatea LGBT sa fie condusa numai de oameni straight, care se prefac ca sunt gay - si astfel fac multi bani si putere politica ? Daca gasesti 100 oameni naivi, carora le zici ca sunt victime, si ca tot ce li se intampla rau in viata nu e vina lor - ei te vor urma si te vor vota si iti vor da din banii lor. Nu cumva este posibil ca si comunitatea LGBT sa fie inca un fel de Caritas din care conducatorii ei sa se imbogateasca ?
vlad • 18 octombrie 2016, 13:16
***
Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.
Luminita • 3 noiembrie 2016, 21:37
Am cunoscut-o pe mama lui,doamna invatatoare Giurgea,una dintre cele mai bune invatatoare din Galati.Pacat de baiatul ei pentru care a facut atatea sacrificii.L-a crescut,l-a dat la cel mai bun gimnaziu de atunci, la cel mai bun liceu....Nu poti sti ce e in capul copilului....