Bun de tipar 2015

sâmbătă, 16 ianuarie 2016, 11:49

A fost un an bun pentru cititorii români.

Deși librăriile sînt tot mai puține, făcînd munca editurilor dificilă și pe cea a traducătorilor pur și simplu eroică, 2015 a adus multe titluri interesante.

Profund subiectivă și fără nici o pretenție, ierarhia mea este următoarea:

1. Cartea de ficțiune a anului: ”Laur”, Evgheni Vodolazkin, Humanitas.

A fost lansată în noiembrie 2014, dar n-a prins lista de anul trecut.

Dacă William Golding scria despre Graham Greene că este ”cronicarul cel mai de seamă al conștiinței și neliniștilor ființei umane din secolul XX”, Vodolazkin este povestitorul dezghețului sufletelor din secolul XXI.

Cărțile lui Vodolazkin inversează piramida lui Maslow.

Pe lista scurtă au mai intrat ”Legea copiilor”, Ian McEwan, Polirom și ”Supunere”, Michel Houellebecq, Humanitas.

Ambele vibrează, cel puțin „Supunere” rămînînd mult timp în tine, cu un timp de înjumătățire nostalgic care n-are legătură cu politica, ci cu forța personajelor.

2. Cartea de nonficțiune a anului are doi cîștigători din două zone diferite.

”Partea luminoasă a părții întunecate”, Todd Kashdan și Robert Biswas-Diener, Editura Trei, e un volum de psihologie pasionant redactat despre cît de bine ne fac multe dintre lucrurile pe care le detestăm la noi înșine.

”În inima mării”, Nathaniel Philbrick, Corint, e mai bună decît filmul, care și el a primit elogiile criticilor.

Philbrick reconstituite aventura marinărească și umană a navei Essex într-un stil inovator. El merge pe linia fină dintre acuratețea istorică și romanțarea calvarului naufragiaților de după atacul unui cașalot.

Un moment amar al cărții, reținut de memoria jurnalistului: echipajul a ales să revină tocmai pe coasta Americii de Sud, evitînd arhipelagurile Pacificului, aflate la cîteva zile de navigat în direcția cea bună, pentru că nu citiseră ziarul local din Nantucket. Chiar înainte ca ei să plece pe mare, jurnalul local povestea cum canibalismul dispăruse din insulele salvatoare pe care vînătorii de balene aveau să le evite din prejudecată.

3. Cartea SF: ”Sufletul împăratului”, Brandon Sanderson, Paladin. Față de cărțile fluviu ale lui Sanderson, ”Sufletul împăratului” e o nuvelă care se poate pierde între rafturi. Are dimensiunile unui post-it și mai multe idei decît o bibliotecă.

4. Cartea polițistă: N-aș fi crezut asta, dar John Le Carre, cu ”Un adevăr delicat”, RAO, a pierdut prima poziție a anului.

E un pic nedrept pentru Le Carre, în condițiile în care ”Un adevăr delicat” e unul dintre cele mai reușite romane recente ale sale.

Finalul, în care eroii aud sirenele mașinilor poliției, serviciilor secrete și oricine o mai fi fost și își dau seama că în lumea de azi nu mai poți ști ”de unde vin girofarurile și cine le comandă” este antologic.

În fine, cîștigătorul este ”Ultimul polițist”, Ben H. Winters, Paladin.

Personajul lui Winters este un detectiv într-o lume care așteaptă, resemnată, ciocnirea cu un meteorit. Ce rost mai are să anchetezi o sinucidere suspectă cînd atăta lume se sinucide? Ultimul polițist are propria filozofie.

E primul volum dintr-o trilogie de care sper să ne putem bucura.

5. Cartea de călătorie a anului: ”Pe uscat sau cu paharul plin”, Lawrence Osborne, Publica.

Un volum în care umorul, pricina și erudiția își dau mîna ca să lenevească prin lumea arabă în căutarea unor băuturi interzise.

Dacă auziți că Osborne și-a pierdut documentele de identitate să știți că sînt principalul suspect. Mobilul e invidia pentru cum scrie.

6. Ziare din România: ”Adevărul” și ”Cațavencii”. Au reușit să-și crească nivelul editorial, mai ales în a doua jumătate a anului. Ceea ce fac ei, nu vreau să mă refer la Gazetă pentru că sînt parte, e un soi de antigravitație în liniște și fără fudulie. Știți cîte chioșcuri de ziare au dispărut în ultimii 5 ani? Cam jumătate din cele 5.000. Ca și cum hipermarketurile s-ar decima și noi am cere vînzări mai mari de detergenți. Dar despre presă mai e timp să scriem, fără victimizare.

În afara concursului pentru că e o carte veche, apărută acum 10 ani și scrisă în urmă cu aproape patru decenii: ”O zi mai lungă decît veacul”, Cinghiz Aimatov, Leda.

Dacă cineva mi-ar spune ”Alege o carte din cele pe care le-ai citit în 2015!”, după ce aș ofta, aș protesta, aș chițăi și aș amenința cu dreptul de a rămîne nehotărît, aș pune mîna pe Cinghiz Aimatov și nu i-aș mai da drumul.

Viscol plăcut!

Comentarii (21)Adaugă comentariu

Cătălin Tolontan • 16 ianuarie 2016, 12:58

@laur: am inteles mesajul, vom verifica pontul, multumim! Nu abandonam investigatiile, dar mai si citim ca altfel ajungem in situatia de a scrie mai mult decit citim :-)

LFC • 16 ianuarie 2016, 13:35

Mulțumesc! :)

I_Balan • 16 ianuarie 2016, 13:57

"Laur" si "Ultimul politist" sunt pe lista mea de lecturi a anului 2016. De 2 ani reusesc sa citesc cate 60 de carti pe an (1 carte = 420 pagini, in medie). SF&F nu prea citesc., doar exceptii gen "JFK 11.22.63" sau "Ultimul politist". M-ai facut curios cu Le Carre, eu am citit doar "Casa Rusia" si nu pot sa spun ca m-a dat pe spate. Mai am destule carti de-ale lui in biblioteca, probabil c-o sa-i mai dau o sansa in viitorul apropiat. Profit de ocazie pentru a pune o intrebare: Ce se mai intampla cu Integrala "Ioan Chirila"? Am locuri goale in biblioteca pentru volumele neaparute din lista...

ionel • 16 ianuarie 2016, 14:55

In viata, dragostea e la fel peste tot. Se traieste si se simte diferit, dar ca sa ajungi la ea parcurgi acelasi traseu. La inceput iti place. Apoi incepi sa simti fluturi in stomac, si iti place si mai mult. Treptat, sentimentele se intensifica. Te indragostesti. Incepi sa il/o cunosti mai bine. Lucrurile marunte si simple lasa urme in sufletul tau. Intr-un final, iti dai seama ca il/o iubesti. Apoi, cu timpul, se strang amintiri, cu voi, impreuna. Cu ele ramai toata viata, asa ca le pretuiesti. Fie care clipa petrecuta impreuna face ca iubirea sa creasca, desi nu crezi ca e posibil sa iubesti si mai mult de atat. Finalul povestii poate fi diferit. Puteti fi impreuna pentru totdeauna, sau puteti sa alegeti drumuri diferite. Depinde de voi.
Cam asa e si cu iubirea pentru Dinamo. Un lucru e cert: Povestea mea cu tine nu are final. Te voi iubi mereu, pana la moarte si dincolo, fie vreme buna, fie vreme rea.
M-am intrebat mereu de ce te iubesc. De fiecare data raspunsul se schimba. Fiecare moment petrecut cu tine imi aduce un motiv in plus sa te iubesc. Pana si dezamagirile intaresc iubirea ce ti-o port. Asa e cand iubesti pe cineva: il accepti si cu bune, si cu rele, si doar impreuna treceti peste.
Le-am pus catorva prieteni aceeasi intrebare: "De ce iubesti Dinamo?"
Unii mi-au oferit zeci de motive, altora le-a fost greu sa raspunda. Ii inteleg, pentru ca Dinamo se simte, nu se explica. E greu sa descrii exact ce simti.
Dar cainii au incercat, si uite ce a iesit:
"La Dinamo e locul unde am crescut, am ras, am plans si mi-am petrecut mare parte din viata! E chestia care te poate face sa plangi, iar dupa sa urli de fericire si nu te insala niciodata! Nu conteaza ca pierde sau castiga, conteaza ca sunt acolo si incearca sa faca ceva. Si mai e si partea cu suporterii, care sunt cei mai buni din tara."
"Pai in primul rand pentru traditie si pentru toate experientele mele cu echipa, pentru momentele in care stai cu sufletul la gura si speri sa castige echipa favorita. Cumva te atasezi de echipa si de jucatori, ajungi sa traiesti momentele unui meci precum un film bun si speri sa aiba final fericit. In al doilea rand pentru comunitate, pentru ca un "film" bun cu actorii favoriti merita sa il vezi cu prietenii. Intre noi se leaga o prietenie super misto la care contribuie si Dinamo. Dinamo e mai mult decat o echipa, e un sentiment, o stare de spirit de nedescris."
"Nu pot sa-mi exprim dragostea in cuvinte. Cand aud Dinamo simt sentimentul acela unic, si se intensifica cand sunt in peluza."
"Nu stiu, e un sentiment asa aparte, dar nu pot sa iti explic."
"Pai intrebarea e simpla. Pentru ca m-am nascut caine si am sa mor caine!"
"Pentru ca pasiune, PCH, fericire, emotii, pentru spirit, traditie, pentru suporterii minunati, pentru ca aici, alaturi de cativa sportivi, am invatat sa ma bucur de lucrurile mici, sa trăiesc fara "performanta de moment", pentru ambitie, pentru munca, pentru daruire, pentru Cãtãlin, si mai ales pentru ca pastile de inima, spasme, Liberec, goluri in minutul 90, si lista poate continua.."
Si in cele din urma, un raspuns care m-a marcat: "Îți răspund tot cu o întrebare. Tu de ce îți iubești viața? În această întrebare vei găsi răspunsul."

Miloaie Alin • 16 ianuarie 2016, 15:12

Apreciez mult ca mai gasim si astfel de articole si in general toata munca dvs. domnule Tolontan!

Dan • 16 ianuarie 2016, 15:12

De multi ani de zile ma uit pe clasamente, retrospective si recomandari de final de an si nu numai.E o reminiscenta a epocii apuse oare?Lipseste muzica cu desavirsire.Eu as recomanda The Epic,autor Kamasi Washington ca unul din cele mai bune noi de muzica.Muzica nu e cultura, e prea ermetica, nisa e prea ingusta?

Montgomerry • 16 ianuarie 2016, 16:27

Cu timp in urma credeam ca urmasul lui Chirila in arta ziaristcii sportive de calitate,va fi Ioanitoaia.M-am inselat,din motive care imi scapa,a alunecat pe topogan.Am descoperit insa in echipa lui,doua pene magice: Geambasu si Tolontan sau invers,nu conteaza.De atunci citesc cam tot ce scrieti si tot vreau sa va pun pe unul inaintea altuia,nu reusesc.Si stiu si de ce.Sunteti diferiti si totusi va asemanati atat de mult,incapatanati si loiali ideii de ziaristi integri.

fotbal • 16 ianuarie 2016, 17:23

n-am citit decat doua titluri din lista ta, lumea copiilor si supunere(infernal de posibil acest Houellebecq- am toate albumele :) . politiste si sf nu consum, prefer filmele de gen. o sa incerc "pe uscat... si aia dupa care chitai tu. mersi

Horia Nicola Ursu • 16 ianuarie 2016, 17:39

@Tolo: Mă bucur că ţi-a plăcut cartea lui Winters, e doar prima dintr-o trilogie (sper să le-avem şi pe celelalte două cît de curînd, şi tot în traducerea lui Dan Doboş). Tot în seria Crime/Noir de la Paladin a apărut de curînd (la jumătatea lui decembrie) John Verdon - „Gîndeşte-te la un număr”, nu o rata. Şi „Parcul Gorki” de Martin Cruz Smith (dacă n-ai citit-o într-o ediţie anterioară) e grozavă.

Cătălin Tolontan • 16 ianuarie 2016, 18:54

@Horia Nicola Ursu: da, am citit ca e trilogie, am si scris ca o asteptam cu nesat. "Parcul Gorki" e, intr-adevar un clasic, tot de la voi am citit-o , arata foarte bine colectia, felicitari! Multumesc si pentru recomandarea John Verdon, nu-mi sarise in ochi!

Horia Nicola Ursu • 16 ianuarie 2016, 20:05

@Tolo: Mulţumesc pentru compliment, seria Crime / Noir de la Paladin e un proiect care mi-e tare drag. Îmi mai permit o recomandare paladină (de data asta pe zona F&SF): „Fată înecîndu-se” de Caitlin Kiernan. Şi îţi promit să te ţin la curent cu noutăţile!

Adrian Cioroianu • 17 ianuarie 2016, 9:32

Buna retrospectiva și variată.
Anul ăsta să citiți și ceva Istorie, nu strica! Houellebecq a citit istorie inainte de a scrie romanul ultim.
O mentiune: "O zi mai lunga decat veacul" a apărut in românește inca de la finele anilor '80.

Plutarh • 17 ianuarie 2016, 10:45

Conteaza ce citesti nu doar cat citesti. Conteaza mai ales scopul pentru care citesti. In cartile astea, recomandate, nu gasesc decat lectura pentru placere. E pacat, poti sa adaugi si alte scopuri cand alegi ce citesti, placerea oricum ramane dar te alegi cu mai mult.

radu • 17 ianuarie 2016, 10:56

Redactor șef (cred ca mai degrabă manager de ziar), editorialist, investigator, emisiuni tv, blog, Facebook, tată de familie...si sunt convins ca nu ti stiu toate ocupatiile. Cand ai timp sa si citești?

Tavi • 17 ianuarie 2016, 11:41

Timp nu avem, timp ne facem. Depinde cat de eficient stim sa umplem programul unei zile. Putina cultura livreasca nu strica.Ia si citeste (tole lege), indemnul umanismului.
Fiecare alege ce vrea, dar trebuie sa fie raspunzator pentru alegerile sale. De preferat sa fie autentice si nu "plagiate".