Mama lui Victor, Victor ne-a luat mingeeeea!

joi, 13 noiembrie 2014, 12:19

Filmul care ni-i face mai simpatici pe amîndoi.

Există în cartea lui Isaacson despre Steve Jobs un moment sensibil, undeva spre final. Vizitele scriitorului erau tot mai scurte pentru că suferința fondatorului Apple se agrava. Biograful îl vedea pe Jobs stînd în grădină, învelit cu un pled, căutînd în zare amintirea Tibetului care îi plăcuse atît de mult.

Laurene, soția lui Jobs, se apropie de Isaacson, aflat pe picior de plecare. ”Nu te-am rugat nimic pînă acum în legătură cu cartea”, îi spune Laurene ziaristului. ”Îmi doresc un singur lucru: să-l descrii așa cum e, să nu-l idealizezi. Oamenii să-l simtă pe Steve cum e el, cu toate fețele personalității sale”.

Jobs nu era un singur om. Nici unul din noi nu e.

Șeful Apple era despot, imposibil de suportat în relațiile profesionale față în față, dar și generos cu inițiativele. După aceeași formulă a îmbinării trăsăturilor a realizat Florin Iepan filmul ”2 pentru România”, despre Victor Ponta și Klaus Iohannis.

Digi 24 a produs  documentarul, așa arată niște bani inteligent cheltuiți. Pelicula are două părți de cîte 50 de minute și a fost difuzată imediat după dezbaterea de miercuri seara a candidaților, de la B1TV.

Filmul de pe Digi 24 a fost, probabil, cel mai proaspăt și reconfortant moment al campaniei electorale. O cursă începută și încheiată modest, pentru că, pînă la urmă, dezbaterile n-au reușit decît să confirme lipsa de înălțime a ideilor.

În formula găsită de Iepan, Ponta și Iohannis devin Victor și Klaus.

Autorul a căutat rude. A intervievat prieteni din copilărie, armată și facultate. În documentare se simte consistent ajutorul profesionist al ziariștilor de la Digi. Nu toți martorii existenței celor doi politicieni, care promiseseră că vorbesc, au și vorbit. ”Unii s-au retras brusc după ce au primit telefoane”, a explicat regizorul, la Digi 24, după prezentarea filmului.

Dar chiar și așa, rezultatul este valoros prin naturalețe. Amîndoi sînt rememorați de colegi drept doi tipi isteți, care prind repede și care, Ponta căuta asta, Iohannis, nu, deveneau imediat ”urmați de ceilalți”.

Fiecare dintre ei își duce bagajul de prejudecăți și de libertăți al generației și comunității unde au crescut.

Victor e bucureșteanul tînăr, entuziasmat pînă la patetic de schimbările din România de după 90. Se zărește o dezamăgire în destinul lui cu decolare verticală, ”cei de la PSD au fost singurii care mi-au dat o șansă, mamă”, îi spune el celei care l-a crescut și care îi repoșează că ”de asta, Victor, ne-au bătut minerii pe noi în ’93?!”.

Klaus a primit, în anii 70, o educație mai liberă decît mulți români, ”noi, la școala germană eram altfel, aveam activități extrașcolare la care alții nu visau”, își amintește o colegă de liceu. Era îndrăgostit de drumeții și apropiat de elevi cînd a început să predea. Imaginile cu el, tînăr, pe munte au ceva din secvențele sepia cu excursiile organizate de Karol Wojtyła în pădurile Carpaților de lîngă Wadowice, înainte de a deveni Papă.

Două femei au un rol vizibil puternic în destinul celor doi candidați la președinție.

Mama lui Victor Ponta, Cornelia Naum, este probabil cea mai lipsită de inhibiții voce din film. L-a crescut fără să-l sufoce și a rămas undeva pe orbita interioară a personalității politicianului, cu acea gravitație discretă, de care doar mamele sînt capabile. Dacă va ieși președinte, știm la ce geam să țipăm cînd Victor nu se va purta frumos.

De partea cealaltă stă Carmen Iohannis, cea pentru care Klaus făcea 60 de kilometri cu bicicleta, pe vremea cînd fusese repartizat să predea dincolo de Sibiu. Spre deosebire de mama lui Ponta, Carmen n-a vorbit pentru documentar, dar cele cîteva cuvinte surprinse în apropierea unor prieteni o arată ca pe un om cald, direct și normal. Iar chimia dintre cei doi este fenomenală.

Dacă, va fi ales președinte, Klaus și Carmen se vor ține de mînă la toate seratele dansante europene, mondiale și galactice. E clar că li se rupe de ce cred ceilalți despre relația lor și asta e remarcabil pentru o țară conservatoare ca a noastră.

Defecte? O groază, ca la fiecare om. Victor și-a planficat cariera cu o minuție neîndurătoare cu oricine i-a stat în cale, după cum își amintește Dan Matei Agathon, dar și un prieten din liceu, care îi acuză arivismul.

Klaus e netulburat într-ale sale și nu ezită să te lase perplex cînd nu înțelege ce vrei de la el. ”Care este prima amintire din copilărie?”, îl întreabă regizorul. ”Nu știu, Doar n-o să mă gîndesc acum cum am văzut soarele”, i-o retează Klaus.

Filmul mai are o calitate necesară într-un moment de încordare inumană. E echilibrat între cei doi combatanți. E fără comparații, fără exigențe. Cei doi nu ies bine, nu ies rău. Viață, cum ar veni.