Ul-ti-ma!

miercuri, 15 ianuarie 2014, 10:05

Adrian Mutu putea să confirme sau să rateze oriunde în lume. A ales Ploieștiul.

Ceea ce părea la început o glumă sosită la închiderea ediției, în ediția din 20 noiembrie anul trecut am publicat știrea cu temerea că ne păcălim, s-a transformat într-un examen de seriozitate, pe care nimeni nu-l mai credea posibil în viața acestei vedete pursînge de 35 de ani.

Ce va urma? Nici el nu știe.

L-am urmărit pe Mutu în conferința de presă de ieri de pe Dolce Sport. E bun la asta. Vorbește apăsat, lent, încărcat de rutina unei lungi cariere, în care a alternat lumina cu dezamăgirile. Ambele puternice. “Sper să răsplătesc încrederea oamenilor de aici”, a spus el, știind foarte bine că salariul său de 400.000 de euro pe an este cel mai mare din fotbalul nostru, exceptîndu- l pe selecționerul Victor Pițurcă, cel care adună 500.000 anual. Rivali în toate cele!

Diferența e însă aceea că Mutu va fi plătit din bani publici, Petrolul fiind una dintre numeroasele echipe care, în ultimii ani, s-au reorientat, conectîndu-se la bugetele locale.

De la Lăcătuș (‘93 – Steaua), Belodedici (‘98 – Steaua) și Gică Popescu (‘02 – Dinamo), fotbalul nostru n-a mai cunoscut o astfel de întoarcere. Dacă luăm în calcul și nivelul de expunere al fotbalului, crescător de la an la an, revenirea lui Mutu este, practic, cea mai explozivă și încărcată de simbolistică întoarcere la matcă. “N-am mai văzut așa ceva în fotbalul nostru”, observa ziaristul Radu Oprișan în studioul Dolce.

La Ploiești, pe stadionul care se ridică dintre străzile cuminți, pline de case interbelice, aproape 6.000 de oameni stau înfipți în armurile galben-albastre. Mutu se dezbracă agale. Încep jongleriile în vestiar. Cînd citeam cărțile lui George Mihalache, așa ne imaginam că făcea Baratki cu mingea. Afară, lumea cîntă. Petrolul speră la titlu. Vedeta pătrunde pe gazon în strigătele mulțimii.

Reporterii dau ture în jurul lui pe teren, publicul face valuri, iarna întîrzie să vină, spre tristețea copiilor, doar Mutu își păstrează siguranța secundă de secundă. Știe ce face? Pentru că, indiferent dacă o arată sau nu, dacă o simte ca pe o părere strecurată între gazon și cerul rece, aceasta este ultima sa șansă. Ul-ti-ma!

Cineva îi aduce o geacă. E frig, scena e acasă, în România. El a ales. Oriunde altundeva, ar fi fost un loc de muncă. Aici, e o renaștere sau despărțirea definitivă de promisiunea propriei inimi.