vineri, 27 iulie 2012, 6:56

Comoara ascunsă într-un muzeu londonez deschisă pentru cititorii Gazetei » Au trecut 100 de ani de la cucerirea Polului Sud şi Olimpiada a retrezit trei fapte de eroism care merită ştiute.

Aşa îmi trebuie. Am fost demascat.

Cînd a sunat telefonul amicului din Bucureşti, un cunoscut jurnalist şi realizator TV, mergeam spre Natural History Museum fără să ştiu că în timpul acesta se decide destinul României.

„Vii la mine la emisiune ca să discutăm despre nebunia de aici? E incredibil ce se întîmplă zilele astea! Au aruncat torţa în apă”. O clipă am amestecat torţele, o văzusem la BBC, era teafără.
Nava lui Scott, Terra Nova, construită în 1884, a vegheat expediţia lui Robert F. Scott. Ea s-a scufundat în 1942, pe cînd îndeplinea servicii utilitare

Un moment capital ratat
Încurajat de tăcerea mea, vedeta TV a început să explice importanţa crucială a momentului. Ca într-un film derulat cu încetinitorul, am început să înţeleg erau; altă torţă şi alt eveniment.

Am simţit că alunec înapoi, că mă trage o apă tulbure şi verde ca mătasea broaştei şi i-am spus, cu jumătate de voce şi cu vinovăţia aceea inexplicabilă şi, tocmai de aceea, omniprezentă: „ştii, îmi pare rău, sînt la Olimpiadă la Londra şi tocmai mă car să dau o marfă despre ultima expediţie a lui Robert Scott la Pol. E o expoziţie foarte tare pe tema asta”.

7 zile sînt suficiente
A fost rîndul lui să-şi încetinească şi, imediat, să-şi forjeze procesele minţii, îl auzeam cum patinează şi cum calculează cînd şi dacă a început Olimpiada.

Ne-am luat curînd la revedere, uşor stingheriţi amîndoi şi fiecare convins că ceea ce face are un sens, în timp ce celălalt se ocupă de ceva pasionant, desigur, dar iluzoriu.

A fost suficientă o săptămînă de depărtare de ţară.

„The Pole. Yes, but…”
În fond, probabil că avem fiecare dreptate. Sau o spun ca să fie? Nu-mi dau seama.

M-am întrebat însă de ce fac ceea ce fac. Eu şi colegii mei jurnalişti de aici şi din redacţie. În general noi, ziariştii de ce facem ceea ce facem?

De ce merg în această dimineaţă frumoasă londoneză în căutarea unei poveşti care mi-a sedus copilăria şi pe care nu m-am plictisit să o aud de aproape patru decenii?

La urma urmei, au trecut 100 de ani de cînd Robert Scott a ajuns la Polul Sud, visul său de-o viaţă şi ţinta atîtor exploratori curajoşi, şi a spus „The Pole. Yes, but…”. Ofiţerul britanic privea îndurerat drapelul norvegian înfipt în gheaţă al rivalului său Amundsen, cel care îl devansase cu o lună de zile!

Au trecut 100 de ani, mai are înţeles pentru cititorii de azi ce s-a întîmplat atunci?

Înainte ca romanele să apară cu reclame în staţiile de metrou
Poate că de asta caut istorii. Poate pentru că alţii au scris la rîndu-le poveşti pentru mine, deşi nu mă cunoscuseră vreodată.

Am învăţat geografie la şcoală şi am avut profesori buni, dar geografia imaginaţiei am căpătat-o călătorind cu Jules Verne, cu biografia lui Nansen, cu atîţia scriitori şi jurnalişti oneşti.

Pînă la Rushdie, Perez Reverte sau Zafon, care are reclamă luminoasă în toate staţiile londoneze de metrou, am călătorit, alandala şi atît de plăcut, din lumea colinară a lui Sadoveanu în cea plină de nisip a lui Frank Herbert.

Îi spun acum lui Horia Alexandrescu
Citind corespondenţele sportive şi mai apoi volumele lui Băieşu, Chirilă, Ioaniţoaia sau ale polonezului Kapuściński am pus mai mult deoparte decît în orele în care repetam capitalele lumii, populaţia şi resursele naturale.

Din cărţile despre Olimpiade ale lui Horia Alexandrescu sau ale lui Victor Bănciulescu am înţeles traseele tristeţii şi ale bucuriei sportului.

L-am sunat pe Horia Alexandrescu înainte de a pleca spre Londra. Era undeva în Grecia, „cu nepoţii”, a rămas că ne vedem după Olimpiadă, n-am îndrăznit să-i spun bunicului ce mult mi-au plăcut cărţile lui despre Jocuri.

Îi spun acum, pe cînd rămîn agăţat în viteza scării rulante care urcă la suprafaţă din staţia de metrou South Kensington. Gîndurile mele stau, ascultătoare, pe dreapta, ca să nu deranjeze pe nimeni. Britanicii folosesc stînga scării pentru cei care se grăbesc. Gînduri mele, ascultătoare, vinovate şi nesigure nu se grăbesc nicăieri.

La suprafaţă, se deschide cerul. Văd, desenate clar pe albastrul aerului, coloanele de la Natural History Museum şi nu ştiu de ce am venit.

Antipa de la Londra
Intrarea în muzeu e liberă. Sînt mii de familii înăuntru, roind mai ales în aripile ample în care copiii văd reconstituiri ale dinozaurilor sau ale animalelor.

O balenă uriaşă te izbeşte într-o sală de dimensiunile unui Airburs A320, mă rog, cred că încurc măsurile, dar aţi prins ideea.

Chiar în holul central, o cămilă incredibil de bine realizată, zici că-i mumificată, a fost secţionată în plan vertical şi copiii îi pot vedea muşchii şi organele interne. Este echivalentul muzeului Antipa din Bucureşti.

Dar nu doar animalele seduc. Înoţi prin înghesuială şi la infinitele galerii despre minerale, cristale şi pietre pămînteşti de clare şi dumnezeieşti de frumoase. Fetiţele stau minute în şir în faţa diamantelor sau a strălucirilor galbene de citron.

Peste tot sînt copiii, ştiu că-i voi regăsi la ceremonia de deschidere în tribună şi apoi la toate întrecerile olimpice. Sportul le spune poveşti. Mi-am revenit.

Cine a fost adevăratul Scott?
Intrarea la expoziţia expedinţiei lui Robert Scott costă 10 lire. Afişul e cel care mi-a atras atenţia în oraş.

El reprezintă un explorator stînd în cap, pentru că ideea expoziţiei chiar asta este: ultima expediţie a lui Robert Scott din toate perspectivele.

Ce a fost cu adevărat el? Un bărbat de un curaj exemplar, un lider de urmat sau un şef de expediţie nechibzuit şi ale cărui erori şi vanităţi au dus la pierderi tragice de vieţi omeneşti?

Oamenii despre care n-ai ştiut
Sigur că expoziţia este despre Scott. Dar, pe măsură ce înaintezi printre fotografiile uriaşe şi printre vitrinele cu obiecte de epocă, vin lîngă tine, ca un abur, figuri şi fapte despre care nu auzisei.

Imaginile sînt liniştite, o linişte dincolo de care se aude vîntul celui mai friguros continent al Pămîntului.

Antarctica este…

1. Continentul cu cea mai scăzută temperatură măsurată vreodată: minus 89,2 grade Celsius

2. Locul unde temperaturile rareori ating vara mai mult de minus 20 de grade

3. Continentul cu cea mai mare altitudine medie a lumii: 2300 de metri!

4. Teritoriul acoperit în proporţie de 98% de gheaţă.

Cursa celor doi lideri
Fotografiile, făcute chiar de Scott, arată oameni în corturi, cum îşi scot hainele afară, precum steagurile de rugăciune tibetane, care se presupune că aduc noroc.

Peste tot sînt urme de paşi în zăpadă. Aici, pe acest teritoriu vast, a avut loc una dintre cele mai emoţionante curse umăr la umăr din istoria lumii şi a temerităţii.

Nimeni nu va şti exact de ce a ajuns primul Amundsen, în decembrie 1911, şi de ce Scott, împreună cu oamenii lui, au pierit pe drumul chinuitor de întoarcere.

Poate pentru că, în timp ce expediţia lui Scott s-a bazat pe trei mijloace de transport, sănii cu spirt, ponei şi cîini, norvegianul a mizat doar pe atelaje de cîini şi pe calităţile de schiori „care economiseau deopotrivă efortul oamenilor şi al cîinilor”, scrie în prezentarea expoziţiei.

Scrisori către casă o dată pe an
Bocancii maro de schi, practic nişte ghete, recuperaţi din expediţie şi „care se presupune că au aparţinut lui Scott”, au loc oricînd la magazinele şic din Soho. Incredibil s-au păstrat!

Rucsacul era din piele, aşa cum e azi la modă, iar gluga interioară, bufa pe care o folosesc acum schiorii, purta numele de „balaclava”.

Expediţia a pornit pe 15 iunie 1910 de la Cardiff şi a făcut aproape 7 luni pînă în tabăra de la Cape Evans, pe traseul Madeira, Africa de Sud, Melbourne şi Noua Zeelandă, ţară de unde vasul Terra Nova a luat inclusiv aprobare să aibă propriul oficiu poştal. Fără mare folosinţă, pentru că scrisorile către casă erau ridicate o dată pe an.

Cabana Terra Nova
Era o altă lume. Ajuns în Antarctica, Scott concepe o scrisoare de mulţumire către o companie din ţara Galilor care i-a donat cărbune, asigurînd-o că „acesta s-a comportat foarte bine în toate condiţiile”.

Cabana din tabăra de bază de la Cape Evans, la limita Antarticii, este ea însăşi un personaj de poveste. Oamenii ascultau muzică la fonograf, de la Enrico Caruso la orchestra artileriei Majestăţii Sale.

Muzeul a reconstituit playlistul şi vinde 2 CD-uri la 10 lire cu titlul „Scott’s music box – music from Terra Nova”.

Cei 25 de oameni au stat în cabana de 15 metri pe 7 aproape un an, din ianuarie 1911 şi pînă în noiembrie 1911, cînd Scott porneşte spre pol. În acest timp s-au petrecut două poveşti aproape necunoscute publicului larg, de un eroism care te lasă mut, dar care au fost înghiţite de drama ulterioară a morţii lui Scott şi a tovarăşilor săi.

Ce mîncau exploratorii?
Specialiştii au calculat că beneficiau cam de acelaşi număr de calorii zilnice. Dacă în tabăra de bază mesele erau variate, în călătoria finală mîncau pemmican, un amestec teribil de grăsime, carne frămîntată, biscuiţi, zahăr şi unt. Era hrana exploratorilor polari ai vremii.

Sînt atît de multe lucruri interesante! Dincolo de geam vezi conservele de atunci, păstrate intacte de gheaţa eternă: fasole Heinz, gaz Shell sau zahăr ambalat de la Tate.

1.000 de calorii pe zi era raţia de hrană, calculată azi de specialişti, pe care o consumau exploratorii polari, insuficient pentru efortul uriaş pe care-l făceau.

3.000 de calorii pe zi este necesarul minim al unui sportiv de performanţă astăzi

[tab: POVESTEA 1]

Goana după ouă de pinguni

Pe 27 iunie 1911, în plin miez al iernii polare, şeful echipei de cercetători, Edward Wilson, pleacă împreună cu alţi doi oameni cale de 100 de kilometri ca să culeagă cîteva ouă de pinguni imperiali!

Wilson şi Scott, căpitanul nu participă, doreau să confirme teoria că între păsări şi reptile era o legătură directă.

Drumul chinuitor poartă numele de „Călătoria iernii”, durează 5 săptămîni de coşmar, în care cei trei merg într-un întuneric aproape absolut, rareori îndulcit de lumina lunii, sub vînturi feroce şi la temperaturi medii de minus 40 de grade!

„Au îndurat cele mai rele condiţii de pe Pămînt în numele ştiinţei”, scrie Steve Parker despre cei trei.

Li s-a rup cortul, dar au salvat ouăle
Uneori, temperatura coboară sub minus 60 de grade. Ajung la colonia de pinguni de la Cape Crozier şi iau cinci ouă.

Epuizaţi, fac înapoi drumul de 100 de kilometri. Furtuna de gheaţă le spulberă cortul, trec peste crevase şi prin cîmpuri nesfîrşite de zăpadă şi pe 1 august se întorc teferi în cabana de la Cape Evans, cu două ouă sparte şi trei tefere.

O imagine din expoziţie îi arată bînd ceai la masa centrală a cabanei cu mîinile umflate şi felii de pîine în faţă.

Pe jos sînt trasate paturile ocupanţilor cabanei, paturi late de 50 de centimetri. Masa este reconstituită şi lumini albe coboară din tavan marcînd locul fiecărui personaj şi felurile de mîncare servite.
În noaptea nesfîrşită, fotograful expediţiei, Herbert Ponting, proiectează fotografii din călătoriile sale.

Exploratorii aveau la dispoziţie o bibliotecă, din care nu lipseau cărţile lui Dickens, ale lui Kipling şi ale surorilor Bronte

[tab: POVESTEA 2 ]

Locotenentul regal Victor Campbell

A doua poveste necunoscută este şi mai dură şi nedreaptă în anonimatul ei.

Pe 20 februarie 1911, după ce lasă marea majoritate a echipajului la tabăra de bază de la Cape Evans, Terra Nova duce 6 oameni, conduşi de locotenentul Victor Campbell, la 700 de kilometri distanţă de bază pentru cercetări geografice şi biologice.

În ianuarie 1912, pe cînd Scott era plecat spre pol, vasul vine la cei 6, le aduce provizii şi îi mută la sud de Cape Evans, la o distanţă de 320 de kilometri de tabăra de bază.

Planul iniţial era ca vasul să revină peste 6 săptămîni şi să-i ducă la cabană. Din cauza gheţurilor însă, Terra Nova nu apare la întîlnire.

Începe iarna polară şi una dintre cele mai tulburătoare poveşti despre forţa de supravieţuire a unui grup de oameni.

Şi-au săpat o peşteră de gheaţă
Campbell şi tovarăşii lui realizează că sînt captivii celei mai dure ierni posibile.

Ei sapă o peşteră în zăpada îngheţată şi-şi plănuiesc încercarea de a rămîne în viaţă. Vînează foci şi pescuiesc peşti.

Lărgesc peştera, sapă tot mai mult, concepînd un sistem de galerii care să împiedice vîntul să astupe intrarea. Dorm pe jos, înghesuiţi în sacii de dormit, într-un frig cumplit.

„Pentru Campbell şi oamenii lui era aşa de frig în grota de zăpadă că nu li se topea nici gheaţa din bocanci”
film de prezentare, Natural History Museum

Oamenii cu feţe de copaci
La finalul lui septembrie, realizează că unica lor şansă e să încerce să ajungă singuri la bază. Între timp, Scott şi ceilalţi patru tovarăşi ai săi, printre care şi Wilson, supravieţuitorul „Călătoriei iernii”, dispăruseră.

După 6 săptămîni de eforturi inimaginabile, vîntul ajunge să bată şi cu 135 de kilometri la oră, Campbell şi mica lui echipă au ajuns la cabana de la Cape Evans. Cei care îi zăresc venind ca nişte stafii prin zăpadă se freacă la ochi.

„Supravieţuitorii aveau feţele negre şi brăzdate precum scoarţa copacilor. Dar miracolulul rezistenţei lor a fost înghiţit de drama morţii lui Scott”
film de prezentare Natural History Museum

Călători din viitor
Imaginea cu Campbell şi oamenii săi, înşiraţi unul lîngă altul, şi pozînd pentru cei de atunci şi pentru cei de azi are ceva din altă lume. Sînt parcă astronauţii unui viitor pe care aveau puterea să-l anunţe.

Cei 6 bărbaţi au supravieţuit timp de 10 luni rupţi de lume.

A murit la 20 de kilometri distanţă de proviziile salvatoare
Ce s-a întîmplat cu Scott şi cu ceilalţi patru plecaţi spre Polul Sud e mult mai bine ştiut.

Au ajuns după expedinţia norvegiană, au găsit tabăra rivalilor şi un mesaj istoric.

„Dragă căpitane Scott – cum probabil vei fi primul care vei ajunge după noi aici, te rog să dai această scrisoare regelui Haaron al VII-lea. Dacă poţi folosi orice obiect din acest cort te rog nu ezita s-o faci. Cu cele mai bune urări, îţi doresc să revii în siguranţă acasă. Al tău sincer, Roald Amundsen”
Scrisoarea lăsată de Amundsen pentru Scott

Drumul de întoarcere le-a fost fatal britanicilor. Căpitanul a murit ultimul pe drumul de întoarcere, îngheţat în cort, la doar 20 de kilometri de parcurs de un depozit care îi putea salva.

Cel din urmă mesaj al său din jurnal a fost datat 29 martie 1912 şi îi este adresat lui Dumnezeu şi oamenilor, cu rugămintea de a avea grijă de familiile lor.

În josul paginii de jurnal, pe care muzeul l-a arhivat în întregime în variantă digitală, apare un X înconjurat de un cerc.

8 luni mai tîrziu, tovarăşii săi de la Cape Evans găsesc cortul cu trupurile celor trei morţi la ultimul popas.

„Mîna lui căpitanului îl îmbrăţişa pe bunul său tovarăş Wilson. Aşa şi-au dat seama că Scott a murit ultimul”
Steve Parker, „Scott’s Last Expedition”

Gorganul din pustiul antarctic
Au ridicat jurnalul şi celelalte efecte, au acoperit cortul cu zăpadă şi, în vîrful conului alb, au înfipt o cruce.

Apoi s-au grăbit să anunţe lumii, dar abia peste 3 luni au izbutit, după ce au ancorat pe 10 februarie 1913, în micul port Oamaru din Noua Zeelandă, că Robert Scott este mort.

„Cel mai minunat monument din lume”, titrează miercuri, 21 mai 1913, Daily Mirror pe prima pagină, deasupra fotografiei cu mormîntul de zăpadă al lui Robert F Scott în pustiul antarctic.

[tab: POVESTEA 3 ]

Cabana care a supravieţuit

Expoziţia care debutează cu un explorator de acum 100 de ani stînd în cap, se sfîrşeşte cu imagini cu exploratorii de azi.

În acord cu voinţa comunităţii ştiinţifice, bărbaţi şi femei ai unei fundaţii din Noua Zeelandă îngrijesc o cabană undeva în cel mai inospitalier şi izolat loc de pe pămînt.

Această cabană, în care cutiile cu alimente s-au conservat miraculos a devenit ceea ce Steve Parker numeşte în cartea expoziţiei „un loc de pelerinaj şi de imensă semnificaţie istorică”.

Este cabana unde vocea lui Enrico Caruso s-a auzit din gramofonul căpitanului Scott pentru toţi oamenii lui şi fundalul pentru cele trei poveşti care i-au supravieţuit.