TOLO.RO
TOLO.RO
duminică, 30 iulie 2023, 8:09
de Cătălin Tolontan
Miercuri, 12 iulie 2023, în ultima zi de muncă a lui Mihnea Vasiliu în redacție, înainte de a-și lua cutiile de culoarea nisipului, în care orice angajat știe că-și va strânge lucrurile la un moment dat, o doamnă de la curățenie s-a dus spre biroul lui. L-a ochit de departe pe fostul boss, prin geamurile acvariului de sticlă. Când l-a văzut că a împachetat, s-a apropiat de el. A tăiat repede distanța, fără reținere.
Femeia se grăbea, căci urma să plece. Era deja 3 după-amiază, iar doamnele de serviciu vin la 6 dimineața. Robotitoare și tăcute, ele deschid practic hala de unde știrile vor pleca spre oameni, minut de minut, până târziu, la 1-2 noaptea.
„Am vrut să vă spun atât: eu sunt bolnavă și medicul mi-a spus că e bine să evit emoțiile puternice. Dar ați fost așa de omenos aici, ani la rând, că am venit să vă strâng la piept!”, i-a zis femeia.
Cu doar câteva minute înainte, ea asistase, precum sute de angajați ai firmei de presă Ringier, la discursurile de „la revedere”. Am fost spectatorii unei plecări elegante, abrupte și fără explicații.
Veniseră și șefii cei mari de la Zürich. Mihnea a avut un discurs scurt. Vorbea cursiv engleza, a făcut un master la London Business School. După două fraze, a anunțat că va trece pe română.
Nu pentru că puhoiul uman din hală nu ar fi înțeles. Și nici pentru că Mihnea ar fi uzat vreodată de criteriul etnicizării. Ci pentru că așa a ales el să se despartă de colegii alături de care a lucrat aproape 13 ani: în limba muncii de zi cu zi. Și sub semnul egalității.
Din adunarea pestriță, cei mai loviți păreau colegii femeii: șoferii, oamenii de la curățenie, cei de la administrativ. Ei alcătuiesc armata umană invizibilă și ubicuă, fără de care n-ar putea funcționa nicio publicație și nicio companie.
Ovidiu Ioanițoaia are un sfat preferat: „Fii ferm cu cei puternici și blând cu cei cu funcții mici”. Șoferii, femeile de serviciu, secretarele, paznicii de noapte, ei sunt daliții lumii, casta nebăgată în seamă. Ioanițoaia, Vasiliu și alți lideri „de modă veche” le-au ascultat oricând problemele acestor oameni. Nu ca să-i favorizeze, ci să încerce să propage efectul echității.
Când doamna de la curățenie a intrat în după-amiaza de miercuri în biroul șefului, amândoi au plâns, nu prea mult, că se vedea prin geamuri.
După două săptămâni, Mihnea Vasiliu a murit. De câțiva ani, bărbatul de 57 de ani se simțea slăbit. Prin februarie 2023, au apărut probleme. A mers la medici. Primele estimări ale echipei de intervenție, comunicate de familie, vorbesc despre un infarct.
Unda de șoc a dispariției lui a lovit cu intensitate. Zeci de nume din jurnalism au reacționat. Lucrase în echipa fondatoare a agenției Mediafax și a Ziarului Financiar. Construise o rețea de publicații locale: Hunedoreanul, Clujeanul, Bihoreanul… Unele dintre ele trăiesc și astăzi, după două aproape două decenii și jumătate.
„Managerul dur de presă” adunase o apreciere nerostită din partea breslei, inclusiv a concurenței. Dar impactul morții lui s-a resimțit, din nou, mai ales la oamenii vulnerabili.
De ani, Mihnea Vasiliu și soția sa, Raluca, ajută o familie nevoiașă. N-au vrut să se știe. Copiii familiei cerșeau uneori în față la Mega Image. Mihnea a văzut cum un bărbat a lovit-o pe fată peste buze. I-a dat cu cheile de metal ale mașinii și a înjurat-o pentru că era romă. Fata a început să sângereze, Mihnea a intervenit pentru ea și așa a început povestea. Tatăl și mama au 8 copii.
Ambii adulți sunt firi muncitoare, tatăl e angajat, iar mama ține casa și face lecții cu fetele, pe care le obligă să meargă la școală. Dar există limite ale puterii omenești într-o țară unde șansele copiilor săraci sunt mici.
Raluca și Mihnea nu s-au oprit la bani, tentația e să acoperim necazurile cu bani, ci s-au întâlnit frecvent cu familia. Mihnea a terminat Politehnica, iar Raluca, Dreptul, așa că i-au meditat pe copii pentru școală, umăr la umăr cu propriii copii.
Trei fete avea Mihnea, iar Catinca, cea mare, ne-a spus după dispariția sa: „Tata a știut prea multe”, în sensul că a absorbit prea multe, s-a consumat prea mult. „M-a învățat ceva ce nu voi uita niciodată: să tratez oamenii la fel, indiferent de puterea sau de banii lor. Asta tata m-a învățat”.
Ca om de presă, Mihnea Vasiliu a respectat principiul că jurnalismul e dator să lucreze pentru ca să ne asigurăm că cei puternici sunt corecți și cei slabi sunt prețuiți. El era bun cu cei vulnerabili și necruțător cu noi, care aveam poziții de putere și răspundere.
Când o sfecleam, ne spunea care e părerea lui, dar nu se băga peste redacție. Știa că societatea are nevoie de jurnaliști care să greșească, dar cu bună credință, decât de jurnaliști care să se teamă sub stresul proceselor și al erorilor.
Pe cei doi redactori-șefi, Cătălin Țepelin de la GSP și Dan Duca de la Libertatea, îi trata deschis, fără menajamente, ca pe niște oameni cu mari responsabilități. Și a stat în fața lor, ca un baraj de care nimic n-a trecut. Iar când alții luau presa peste picior, Vasiliu devenea de oțel.
A fost primul manager român al casei de media elvețiene Ringier în România. Era corect față de firma-mamă de la Zürich și reciproc. Mihnea a recunoscut mereu că patronii și șefii au avut încredere să investească, au fost flexibili și i-au dat libertate de decizie. Mulți, mulți ani, s-a simțit apreciat și lăsat să lucreze, a mărturisit. Iar când ceva nu a mers în relație, el a pus lucrurile pe masă.
Își cunoștea slăbiciunile, dar nu avea niciun sentiment „național” de inferioritate. Fusese coleric în perioada sălbatică a capitalismului nostru de presă, mulți am fost și regretăm.
De aproape 15 ani însă, atenția la celălalt îi înlocuise nevoia de a vorbi peste el. Voia să comunice, nu să aibă mereu dreptate, o lecție unde avem încă de lucrat.
Cu puterea lui de analiză economică, știința de carte și de media, în lumea globală de astăzi cred că Mihnea putea să conducă o companie de presă de afară, dar am fost norocoși că a lucrat aici.
Avea conștiința problemelor multe pe care, împreună cu oamenii din redacții, le-a pus Puterii de orice culoare și era îngrijorat pentru campania electorală din 2024. Știa, pentru că era un om informat, ce sume și câtă influență s-au pus la bătaie pentru ca presa independentă să fie mai puțină. Și mai știa că cine le ia oamenilor informațiile și faptele, acela le ia libertatea, după expresia lui Timothy Snyder, unul dintre mulții autori pe care Mihnea îi citea, în biroul plin de cărți și de machete de avioane.
Glumeam că munca noastră valorează un sfanț, iar dispariția muncii valorează mult mai mult. Oricând forțe din România, din politică și din afaceri, ar putea organiza o strângere de fonduri, ca să fie liniște. De aceea, el n-a cedat niciun pas esențial, câtă vreme a fost printre noi.
Nu înghițea relativizarea independenței presei, nu suporta să i se dea ordine, iar acest testament imaterial al lui, apărarea libertății de exprimare, rămâne nenegociabil.
În acea ultimă zi la redacție, Mihnea a chemat echipa de la publicitate și de la analiză financiară. I s-a adresat zâmbind uneia dintre colege, care pigulește bugetele: „Zi-mi că în iunie am închis bine”.
Au rămas toți muți. „Asta îl interesa pe el, dacă ne-am realizat ținta pe luna iunie, ca să știe că a lăsat lucrurile cum trebuie”, a mărturisit unul dintre oameni.
Madeleine Albright povestea undeva că, în opinia sa, lumea nu s-a anulat atomic în timpul Războiului Rece, pentru că niște oameni maturi s-au gândit nu doar la ei, ci și la ce va fi după ei. Birocrați din ambele tabere, capitaliști și comuniști, au reflectat la nepoții lor și la cum îi va judeca lumea peste mulți ani. Nu era o paradă a imaginii, ci o asumare a răspunderii.
Asta s-a întâmplat și în ultima întâlnire ad-hoc de buget ținută de Mihnea. Și apoi a venit doamna de serviciu. „Ați fost așa de omenos aici!”.