Edi Iordănescu împotriva metodelor lui Gigi Becali. Strigătul unei generații

duminică, 14 noiembrie 2021, 1:46

De Cătălin Tolontan

Într-un moment în care, în toată România, competența pare că nu mai contează, ci doar politicul, banii și influența secretă fac regulile, un mesaj al unui profesionist în plină putere ne transmite să nu ne pierdem speranța.

Antrenor la FCSB, Edi Iordănescu, 43 de ani, a realizat 7 victorii și un egal în ultimele 8 partide disputate. Gigi Becali, 63 de ani, patronul echipei, a continuat să fie nemulțumit de tehnician și de jucători și a făcut asta public, aproape zi de zi.

Sâmbătă seară, antrenorul a scris un mesaj, pe puncte, pe contul său de Facebook. Într-unul dintre puncte, antrenorul a dezvăluit că Gigi Becali i-a cerut să plece. În alt punct, tehnicianul a spus că acceptă să plece în două situații.

Fie Becali îi achită clauza de reziliere unilaterală, așa cum scrie în contract, caz în care antrenorul va dona imediat banii, o sumă evaluată la 500.000 de euro, conform Gazetei Sporturilor.

Fie Becali nu-i achită nimic, „dar îl rog să recunoască public că nu mă mai dorește pentru că vrea să decidă tot la echipă și nu are legătură cu rezultatele”.

Această ultimă propunere a lui Edi Iordănescu conține în ea, sublimată, revolta unei întregi generații de profesioniști din România. Indiferent care este meseria lor, ei nu vor decât să-și poată face treaba la standardele de bună practică internaționale, nu după false principii „naționaliste”.

Cei care cer demisia poporului

Iar dacă „voi”, cei care sunteți liderii noștri, v-ați săturat de cetățeni și ne solicitați „despărțirea de comun acord”, atunci recunoașteți, spune mesajul deferent și ferm al lui Edi Iordănescu. Admiteți că cereți demisia poporului, nu din cauză că poporul nu are rezultate, ci pentru că vreți să conduceți după cum vă taie capul.

Un profesionist în plină putere a transmis un mesaj-simbol. E apelul oamenilor care știu să lucreze și nu sunt lăsați, din cauza unei clase de politicieni sau de lideri expirați. Acest strigăt vine la timp.

România se găsește în fața unui val populist, în care ni se propune național-comunismul lui Ceaușescu într-o formă actualizată, însă la fel de anti-occidentală, agresivă și generatoare de ură.

Ni se spune că ne va salva izolaționismul, adică taman ceea ce ne-a adus aici. Societății i se vând dușmani la îndemână, țapi ispășitori, ca și cum „progresismul” și nu incompetența și înapoierea sunt cele care afectează România de decenii întregi.

Mulți, foarte mulți oameni sunt dezamăgiți și lipsiți de speranță. Iar speranța este combustia viitorului. Se fac chiar strategii care se bazează pe lipsa de speranță, ei sperând că-și vor eterniza conducerea.

Dar poate că suntem prea pesimiști, căci cei care au condus și se pregătesc să conducă în continuare România sunt, de fapt, extrem de ineficienți. Sfârșitul competenței e, prin lipsa de rezultate, și sfârșitul incompetenței. Semne sunt destule.

„Merge și așa”, calea către faliment național

De mai mulți ani, România a revenit la obiceiul în care angajările la stat se fac pe pile și intervenții. Chiar și acolo unde instituțiile publice s-au profesionalizat în cei aproape 15 ani de la aderarea la UE, angajații cu expertiză sunt ținuți sub abuzatorii instalați politic. E un reflux în toată societatea.

Decenii la rând, românii au lucrat cu ideea „să facem lucrurile ca afară, ca în Vest”. Au plecat 4,5 milioane de compatrioți, care nu au mai suportat vechiul stil „merge și așa”, cel care aduce randament scăzut și sărăcie.

În ciuda dificultăților, atât la stat, cât și la privat, în țară au rămas mulți oameni care au continuat să-și facă meseria. Acum, valul pare că-i lovește din nou, iar incompetența câștigă tot mai mult teren. E un reflux.

Pe acest fond, exemplul fotbalului e foarte bun, căci e un domeniu concurențial, unde rezultatele se măsoară pe tabela de marcaj și în business, în văzul tuturor. Iar marile performanțe din fotbalul nostru au fost obținute atunci când oamenii și-au respectat profesiile. Doar așa, cum spune Gheorghe Hagi, s-a putut să ajungem „să jucăm de la egal la egal cu orice mare echipă”.

Oare nu acesta e patriotismul? Să oferi societății servicii publice, produse și energie umană inspirate din modelele de succes ale lumii? Să fii egal cu cei mai buni din lume?

„Merge și așa” e o cale închisă, chiar dacă astăzi ea pare că se generalizează, din nou, în România. Așa cum scria cândva Isaac Asimov, democrația nu înseamnă că „ignoranța mea e la fel de bună ca știința ta”.

Politicos și argumentat în mesajul său, Edi Iordănescu nu vrea decât să-ți facă meseria în fața „misticismului dacic”.

Cum a fost când câștigam?

Istoria cunoscută oricărui microbist român e plină de exemple.

Când Steaua câștiga Cupa Campionilor Europeni, mândria cea mai mare a lui Ion Alecsandrescu, șeful legendar al clubului, era aceea de a aduce cei mai buni jucători pe care-i doreau gruparea și antrenorul, nu de a-i antrena el! Iar Ion Alecsandrescu știa fotbal infinit mai mult decât Gigi Becali.

Becali însuși are multe calități. E unul dintre primii patroni de club care s-a rupt de tradiția blaturilor și a transferurilor măsluite de jucători. Asta a însemnat enorm ca precedent. Dar, în materie de antrenorat, ignoranța lui nu e egală cu știința unor antrenori profesioniști.
Chiar și succesele lui Becali sunt legate, de fapt, de antrenori care i-au rezistat. Sau de președinți, cum era Mihai Stoica, cel mai talentat și titrat manager român al ultimelor decenii, care încă nu-și relativizau profesia. Așa a fost mereu în fotbal. Respectul meseriilor a construit, în timp, performanța.

Când România ajungea în sfertul de finală de la World Cup 1994 și apoi în toți anii de calificări în serie la turneele finale, președintele FRF, Mircea Sandu, angajatorul suprem și autoritar, era, de fapt, discret în relația cu antrenorii.

La câte o conferință de presă, Sandu își permitea să spună doar așa: „Ne-am uitat, ca Federație, la numărul cam mare de jucători selecționați în câțiva ani. Oare asta spune ceva despre faptul că nu reușim să consolidăm un lot?”. Asta era tot. În rest, avea încredere în Anghel Iordănescu, Victor Pițurcă… Poate că aici este marea suferință.

Dacă ne uităm la cei mai titrați antrenori români de după 1989, Anghel Iordănescu și Mircea Lucescu, vedem că ambii au copii în antrenorat, ei înșiși cu rezultate bune. Nu comparabile, deocamdată, dar bune.

Numai că Mircea Lucescu și Anghel Iordănescu au găsit aici, în România, instituții sportive și conducători care să le aprecieze talentul și munca, în timp ce copiii lor pare că nu au această șansă. E doar oglindirea problemelor cu care se confruntă milioane de copii și tineri profesioniști români.

Răzvan Lucescu antrenează doar afară, iar Edi Iordănescu spune, în mesajul său exasperat, că a munci în străinătate este adevăratul său obiectiv. Iar ei sunt printre cei norocoși. Își permit să-și înfrunte patronii români, pentru că au o situație financiară stabilă. Restul?

Dacă asta înseamnă „patriotism economic” și „mândria de a fi român”, să sperăm că societatea va realiza că nu, mulțumim.