Vom câștiga la Tokyo medalia olimpică de aur cu numărul 90?

vineri, 23 iulie 2021, 4:44

Au început. Sunt cele mai controversate Jocuri Olimpice trăite de generația noastră.

”Tokyo nu «trimite un mesaj de rezistență și speranță». Trimite un mesaj al contractelor masive deja semnate și miza capitalului politic, făcând tot posibilul ca să-și îndeplinească o obligație. E absolut fals să pretinzi contrariul”, a scris acum câteva minute șeful secției sport de la The Guardian, Barney Ronay, chiar la startul ceremoniei de deschidere.

După o jumătate de oră, festivitatea trece printr-un moment fără precedent. Crainicul invită oamenii din tribună să țină un moment de reculegere. Am pierdut peste 4 milioane de oameni în pandemia Covid, bunicii, părinții, copiii și prietenii noștri.

Se ridică puțini, foarte puțini. Din cauza restricțiilor, doar cei din tribuna oficială sunt acolo ca să răspundă apelului. E un moment de două ori trist.

Extraordinarele costume și tristeți

În ciuda dansurilor uimitoare și a bunului gust al costumelor artiștilor, probabil cele mai armonioase din istoria recentă a Olimpiadelor, sentimentul decorului gol e de neînduplecat. În fața televizorului, te simți ca și cum vidul ar intra cumva în realitate și ar sorbi-o lăsându-ne să privim o scenă artificială.

Dar sunt, cu adevărat, întrecerile de la Tokyo cele mai controversate Jocuri contemporane?

În 1984, țările comuniste au refuzat să meargă la Los Angeles. România nu a ținut cont de loialitatea față de Moscova, insistând că neutralitatea sportului e mai importantă. Au fost desigur și calcule politice ale regimului la mijloc, dar gestul a rămas și luminează calea sportului nostru. Mereu au fost controverse în jurul acestei întreceri umane gigantice, cel mai mare eveniment al planetei.

O amintire cu Diana Mocanu

În 2000, când Sydney a câștigat în fața Atenei organizarea ediției jubiliare, lumea s-a revoltat, spunând, din nou, că e vorba de interese și afaceri. Pentru noi a fost o ediție fabuloasă. Gimnastica a defilat, iar Gabi Szabo a triumfat la 5.000 de metri. A fost vara când Diana Mocanu a cîștigat pentru prima oară titlul olimpic pentru natația românească. Și nu una, două medalii de aur. Apoi, puștoaica din Brăila a ieșit în noaptea de august purtând pe cap un fes. Se simțea răcoarea Pacificului de Sud.

700 în loc de 70.000

La ediția următoare, grecii au perseverat și au cîștigat dreptul de a găzdui întrecerile. Drept revanșă, au oferit lumii, la ceremonia de deschidere, o scenă inegalabilă. Organizatorii au inundat suprafața stadionului și apoi, din apă, a răsărit un măslin, unul singur. Răsuflarea celor 70.000 de oameni prezenți pe arena din Atena s-a oprit la unison. Acum, nu sunt nici 700 de oameni pe National Stadium din Tokyo. Dar steagul olimpic e tot acolo.

„Cel mai important moment al vieții lor”

”Se pregătesc să intre pe stadion sportivii, pentru cel mai important moment al vieții lor”, spune Alina Alexoi, la microfonul TVR. Așa e. Numai că e goală catedrala, după cum a spus un eroic episcop sud-african, când, la finalul Apartheidului, a fost invitat să vorbească în fața plenului ONU despre egalitate, iertare și empatie. În sala ONU erau prezenți doar câțiva oameni.
Organizatorii japonezi au scurtat cât au putut festivitatea. Încep să curgă delegațiile sportivilor. Sunt, și ele, mai mici decît au fost vreodată. Zece, douăzeci de oameni chiar și la delegațiile mari. Brazilia, de pildă, nu a trimis sportivi la ceremonie.

E adevărat că și până acum unii sportivi se odihneau de obicei, cei care intră repede în competiție, dar acum abia dacă au venit 20% pe stadion, la ceremonie.

Toți cei care defilează poartă măști. Din miile care se perindă, doar câțiva nu o fac. Sportul e un domeniu al asumării și totul începe de la disciplină.

Bucuria tinerilor încearcă să compenseze momentul. Argentinienii țopăie jovial pe pistă. Italienii flutură palmele către ai lor, de departe, de acasă. Ucraina e salutată cu un steag răzleț, undeva într-o peluză.

Costumele delegațiilor sunt, marea majoritate, atît de frumoase. Nu e paradă de modă, ci o revărsare de diversitate și distincție.

Rusia și-a desenat, pentru femeile din delegație, o costumație cu tenta discretă a unui kimono, care se vede ca un omagiu inspirat pentru gazde. Marea Britanie a venit, ca de obicei, răspândind forță și râsete în jur. Acestea sunt momentele când publicul era tot în picioare.

Vom lua medalia de aur cu numărul 90?

Pe National Stadium din Tokyo apar ai noștri. Simona Radiş de la canotaj și Robert Glinţă, de la natație, poartă drapelul. Dintre cele peste 200 de țări participante, România e în primele 20 de țări ca palmares de medalii all time.

Efortul colosal al atâtor generații nu se șterge ușor. Avem 304 medalii, dintre care 89 de aur, 94 de argint și 121 de bronz. Statisticile sunt mereu în schimbare, din păcate, la noi și la alte țări, în urma dopajelor.

În ultimele ediții mergem mult mai slab decât media istorică. Dar, chiar dacă pierdem poziții o dată la fiecare an, încă suntem în clasamentul cumulat peste Olanda, Canada, Polonia, Spania, Turcia sau Brazilia.

Acreditarea pe care e scris doar numele

Pentru tot acest parcurs incredibil s-au bătut, vreme de zeci de ani, mii, zeci de mii de antrenori, sportivi, medici și specialiști. Dintre ei au răsărit Lipă, Nadia, Patzaichin, Lia Manoliu, Belu, Bitang, Iolanda Balaș, Laura Badea, atâția alții, dar și cîțiva dintre participanții de azi.

Sarcina sportivilor noștri la Tokyo va fi mai dificilă decât a fost vreodată. Scrima și canotajul sunt marile noastre speranțe. Pandemia a complicat totul. A golit tribunele, a încurcat perioadele de pregătire, a făcut harcea-parcea orice pronostic. Dar sportivii sunt tot acolo.

Și, unic în toate manifestările sau competițiile umane, pe fața acreditării pe care performerii o poartă la gât, cea cu care au defilat și cu care intră în săli, este scris numele lor, fără țară.

Un semn că, în ciuda fundalului dezolant, tânjim pentru a fi împreună. E o nevoie care trece dincolo de orice contract.