TOLO.RO
TOLO.RO
luni, 6 ianuarie 2020, 11:00
El comentează descoperirea statuetei din domeniul său, paleoliticul, ”veche de 17.000 de ani”, prezentată pe 18 decembrie 2019 drept ”cea mai importantă descoperire arheologică din istoria paleoliticului în România” și expusă apoi chiar în Târgoviște, orașul unde el predă.
De Mirela Petre, Adriana Oprea, Răzvan Luțac, Cătălin Tolontan
Ne face de râs pe toți și umbrește meseria de care m-am atașat (…) Sper ca reacția mea să încurajeze și alți arheologi să ia atitudine și să-și expună punctul de vedere.
Profesorul Mircea Anghelinu
Mircea Anghelinu este decanul Facultății de Științe Umaniste a Universității Valahia din Târgoviște. Cercetătorul în vârstă de 46 de ani predă din 1997 la facultatea unde el însuși s-a format. A fost elevul profesorului Marin Cârciumaru.
Doctor în arheologie preistorică și arheolog expert, Anghelinu a realizat cercetări în toată țara, dintre care, cel mai recent, în bazinul Ceahlău și Carpații Orientali, unde a studiat urmele populațiilor paleolitice în cadrul unor proiecte finanțate prin UEFISCDI (Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării, instituție a Ministerului Educației) sau o bursă oferită prin revista National Geographic de fundația americană Waitt.
“La un moment dat, trebuie să separăm neghina. Am tolerat, preț de un deceniu, fără reacții publice, acuze năucitoare, calomnii, dar și derapaje științifice nepermise, cum este cazul celor două «statuete» anterioare, asocierea cu Roxin și multe altele, toate din partea profesorului Marin Cârciumaru. Nu sunt un tip conflictual și prefer dezbaterile civilizate, argumentate, academice. Nu a fost cazul practic niciodată, pentru că «echipa» profesorului Cârciumaru nu a riscat să publice «descoperirile» prezentate presei, ci subiecte «inerte», neproblematice.
Însă cazul de care acum se ocupă ziarul Libertatea depășește de departe cazurile de impostură anterioare, ne face de râs pe toți («cei de la Târgoviște», cum ne tratează în bloc presa) și umbrește meseria de care m-am atașat.
Auto-instituirea în «autoritate» și declasarea în bloc a tuturor colegilor de breaslă nu are nimic de-a face cu modestia, ca să nu zic smerenia care ar trebui să caracterizeze un cercetător – în teorie, un om care știe mai bine decât ceilalți cât de puține știe și câte sunt de aflat! Auto-glorificarea ar trebui să aibă, într-o societate de oameni sănătoși la cap, efectul opus: să descalifice persoana, și cu atât mai mult cercetătorul!
Am primit, de altfel, și reacții din partea altor colegi (Cluj, Iași), care mi-au solicitat implicarea și un punct de vedere. Am crezut cu anii că, făcându-ne meseria corect și sobru, lumea va sesiza de la sine unde se află adevărul și competența. Nu e așa simplu, se pare.
Hărmălaia mediatică, mucavaua marketingului agresiv, prezentarea drept «mari realizări» a unor lucruri banale pentru sutele de arheologi din țara asta (participarea la o conferință prin străinătate, publicarea vreunui articol etc.) sfidează bunul simț, insultă inteligența și toacă răbdarea oricărui om familiarizat cât de cât cu cercetarea arheologică.
Sper ca reacția mea să încurajeze și alți arheologi să ia atitudine și să-și expună punctul de vedere. Pentru că miza nu are nimic personal: când un coleg, chiar și unul pe care nu-l iubesc, face o descoperire remarcabilă, mă bucur pentru el, pentru că îmbogățește patrimoniul României, cunoașterea, pe noi toți. Cu condiția să facă acea descoperire, nu s-o inventeze sau s-o măsluiască!”.
„Prima reacție la izbucnirea «scandalului Venus» a fost, recunosc, de a solicita jurnaliștilor de la Libertatea un drept la replică, pentru a demonta afirmațiile ofensatoare făcute de dl. Cârciumaru la adresa arheologilor de la Universitatea Valahia din Târgoviște, ca și la adresa colegilor de la Iași și București, tăvăliți cu toții, generos și gratuit, prin noroi.
Am realizat însă că, în lumea internetului, când un click și un pic de simț critic sunt suficiente pentru a afla «whos who», o asemenea replică ar fi coborât polemica la un nivel pe care doresc cu tot dinadinsul să-l evit și ar fi distras atenția de la adevărata problemă în discuție.
Este suficient să precizez că, din motive etice și profesionale, nu mai colaborez cu domnul Cârciumaru de mai bine de un deceniu, și că distanța arogantă pe care domnia sa a instituit-o între «echipa sa» și ceilalți paleoliticieni din România este, mai ales în contextul de față, binevenită.
Ceea ce m-a obligat însă să intervin este umbra pe care «nevinovata» înscenare de la Piatra Neamț o aruncă asupra breslei arheologilor din România, în covârșitoarea lor majoritate oameni entuziaști, onești, prost plătiți și doar rar recunoscuți și apreciați de publicul larg. Un alt imbold mi l-au oferit numeroșii comentatori, care văd în ancheta jurnaliștilor de la Libertatea o încercare de a discredita o descoperire «epocală» pe seama unor gafe «mărunte», fie ale unor amatori, fie ale unor profesioniști, altminteri cu toții bine intenționați.
Am considerat că, în haosul opiniilor mai mult sau mai puțin informate, părerea unui paleolitician ar putea arunca un firișor de lumină.
Pentru cei care nu încetează să (se) întrebe dacă statueta este autentică – adică nu un fals «plantat» într-un sit arheologic -, încep prin a sublinia că, în arheologie, autenticitatea unei descoperiri este conferită, în primă instanță, tocmai de contextul în care a fost găsită (adică de cine, unde și în ce condiții), ca și de modul în care acest context a fost cruțat de trecerea timpului și documentat cu grijă, prin metodele proprii arheologiei. Or, din motive de acum cunoscute, acest context arheologic, la Piatra Neamț, s-a pierdut și nu mai poate fi reconstituit decât prin declarațiile participanților și, în mai mică măsură, prin documentarea ce se poate face ulterior.
Prin urmare, această primă probă a autenticității depinde, deocamdată cel puțin, de credibilitatea celor implicați, aspect pe care refuz să-l comentez aici, dar care va ieși la iveală, sper, în urma anchetelor celor abilitați, recte Comisia Națională de Arheologie.
O altă cale de a trata problema autenticității, ceva mai ocolită, o oferă însă artefactul în sine, care, prin stilul și tehnica de realizare, poate indica, cu precizie mai mare sau mai mică, epoca în care a fost realizat. Aici s-ar cuveni oferite câteva detalii (pre)istorice, mai tehnice, pentru a înțelege corect semnificația pe care o poate avea o asemenea descoperire.
Statuetele feminine paleolitice sunt rare: s-au descoperit câteva zeci în ansamblul Europei, majoritatea absolută aparținând Gravettianului, un grup de tradiții înrudite ale unor vânători-culegători nomazi care au ocupat continentul între aproximativ 34.000 și 24.000 de ani.
Deși există o oarecare diversitate în maniera de realizare a acestor statuete, formele opulente, marcarea organului sexual și coafura neobișnuită («capișon», «stup») sunt câteva dintre trăsăturile deosebit de caracteristice Gravettianului, în special ale celui din Europa Centrală și de Est (vezi situri celebre precum Willendorf, în Austria, sau Kostenki, Rusia).
Acest stil dispare însă ulterior, în Epigravettian (24.000-12.000), Solutrean sau Magdalenian (alte mănunchiuri de «culturi» paleolitice, mai târzii), separate de Gravettian de o perioadă extrem de rece și aridă, numită Ultimul Maxim Glaciar (datat convențional între aproximativ 28.000 și 19.000 ani). Această răcire a dus la reașezări ale populației în Europa, demonstrate de genetică și de transformările fizice ale populațiilor, dar și la schimbări importante în modul lor de viață.
Printre altele, statuetele feminine ale epigravettienilor sau magdalenienilor sunt, de regulă, extrem de stilizate, abia sugerând profilul unei femei. Altfel spus, deși reprezentările feminine continuă să apară, «moda» gravettiană de realizare a acestora dispare. Or, statueta de la Piatra Neamț trimite clar către stilul gravettian, în timp ce cronologia precizată de descoperitori este cu foarte multe milenii mai tânără (17.000 de ani), indicând un context epigravettian.
Prin urmare, «cea mai veche statuetă de piatră din Sud-Estul Europei» este prea tânără!
Se deschid astfel, pe cale de consecință, două posibilități: fie statueta reprezintă un fals, fie datarea ei este greșită! Cunoscând profesionalismul colegilor de la IFIN Măgurele, ca și pe cel al laboratorului din SUA, cea de-a doua posibilitate mi se pare exclusă.
Pentru ipoteza falsului, dincolo de ceața suspectă ce acoperă contextul de descoperire, alte argumente ar fi stadiul neobișnuit de bun de conservare, mai ales pentru o rocă moale, precum gresia, dar și asemănarea supărătoare cu «modele» de tipul Venus de la Willendorf – ușor de găsit, la rezoluție mare, pe internet. Trebuie însă spus că situațiile de conservare foarte bună nu sunt neapărat rare în arheologie, iar similitudini frapante mai există printre reprezentările feminine din paleolitic.
Din păcate, gresia din care este realizat acest obiect nu poate fi datată direct.
Ceea ce s-ar fi cuvenit făcut însă ar fi fost o analiză microscopică detaliată a urmelor de prelucrare și de uzură, care să asigure comunitatea științifică și publicul larg cel puțin că statueta nu a fost realizată cu trei zile înainte de descoperire.
Prelevarea de mici eșantioane din interiorul inciziilor (care ar putea identifica, de exemplu, urme stânjenitoare de… metal) ar fi putut completa aceste analize. Specialiști și laboratoare capabile să realizeze această analiză există atât în România, cât și în străinătate. Din păcate, descoperitorii, care și-au pus problema autenticității și au trecut sub tăcere problemele contextului de descoperire, nu au apelat la (sau nu au făcut publică) o asemenea certificare.
O cercetare detaliată, în teren, a presupusului context de descoperire ar fi adus, de asemenea, date suplimentare. Este foarte adevărat că aceste verificări ar fi solicitat timp, poate ani, în cazul unor săpături arheologice sistematice.
În absența lor însă, prezentarea publică, ca autentic, a acestui obiect, la câteva luni de la descoperire, a avut loc nu suspect de târziu, cum se afirmă, ci mult prea devreme!
Ca să parafrazez limbajul juriștilor, prezumția de autenticitate, valabilă în cazul unui context arheologic studiat sistematic, sub supravegherea unor arheologi profesioniști, trebuie înlocuită, în acest caz, de o prezumție a falsului.
Până la certificarea de către specialiști independenți a autenticității acestui artefact, «Venus de la Piatra Neamț» trebuie așadar considerată un fals, «plantat» într-un sit nu o dată, ci, vedem, de două ori! Promovarea ei ca autentică, sub orice formă, reprezintă în cel mai bun caz o formă de neprofesionalism, iar în cel mai rău, o impostură asumată.”
Prof. univ. dr. Mircea Anghelinu – Universitatea „Valahia” din Târgoviște.
Confruntat de reporterul Libertatea, profesorul Cârciumaru s-a precipitat explicând de ce nu a spus presei și breslei sale că statuia nu a fost descoperită de arheologi, ci de doi amatori. Urmăriți VIDEO: