TOLO.RO
TOLO.RO
vineri, 28 octombrie 2016, 5:30
De-a lungul multor ani, om de creație în unele dintre cele mai nebunești și de succes agenții din România.
De aproape un deceniu, una dintre vocile de nereplicat din blogging-ul românesc.
În ultimii ani, scriitor cu povești despre lumea „dezgolită de la brîu în jos”.
Și, de cînd se știe, ”decrețel”.
Aceasta este Raluca Feher și ea preia astăzi ștafeta reflecției unei generații despre ea însăși.
Nu a fost simplu să primesc acest text. L-am parcurs, l-am închis, l-am lăsat și m-am întors la el cînd m-am simțit în stare.
Nu va fi simplu nici pentru voi să-l citiți.
În lumea de azi, cînd avem iluzia că totul poate fi explicat în stil fast food, e un dar să citești ceva care te răscolește și nu-ți dă răspunsuri. Doar îți însoțește întrebările și propria temeritate de a afla.
Pentru că nu despre abandon, ci despre curaj este articolul de azi.
de Raluca Feher
“Țară, țară, vrem ostași” jucam câte 30 de copii. Și Americana-ping pong combinat cu alergat în jurul mesei de tenis de masă – era o învârteală la care te călcai în picioare cu alți 10-15 jucători.
Numai la mine la bloc, din 20 de apartamente strângeam 47 de copii. Scriminții aveau cinci odrasle, Huțanu și Hădăreanu câte patru, Gavriliu, Păcală, Larion câte trei.
Bejan de la cantonul CFR erau patru. Balmoș tot patru.
În clasa a doua, mama Laurei a murit. Întrerupere de sarcină. Nu a mai vrut și nu a mai putut să mai facă al treilea copil.
Când auzeai infecție sau septicemie, știai că femeia respectivă a murit de la vreun avort făcut de o vrăjitoare sau provocat de ea însăși.
Pe la sfârșitul anilor `70, așa cred, am găsit-o pe maică-mea în baie într-o baltă de sânge. Nu am înțeles nimic, nici nu mai țin minte dacă au dus-o la spital. Doar că m-am speriat cumplit că o să moară.
-Ai fi putut să ai un frate mai mic. Așa mi-a spus maică-mea acum vreo 2 ani.
-Doar mă uitam la maică-ta și rămânea gravidă, mi-a povestit taică-miu mai demult.
-Asta înseamnă că aaaaaa….
-Normal. Hăhăhă, să fii tu sănătoasă de câte ori nu a …
Și eu?
Eu sunt un accident.
Nu sunt un copil dorit, sunt un întâmplat. Am avut bafta să mă nasc într-o familie nepregătită să aibă al doilea copil.
Suntem mulți noi, copiii nedoriți născuți după Decretul 170.
Am distrus viitorul genitorilor, am rupt pe genunchi familii. Unii din noi, puțini, am reușit prin muncă intensă de zeci de ani să ne spălăm păcatul de a ne fi născut, dar cu toții am suferit și suferim de aceeași acută lipsă de iubire.
E ca o leucemie, sângele nostru nu conține globule purtătoare de dragoste ceea ce ne face să o căutăm, să fim disperați să o găsim și să intrăm în sevraj când o pierdem iar.
Suntem mulți noi, copiii nedoriți.
Ne recunoști după aviditatea cu care încercăm să impresionăm. Să cumpărăm dragostea celorlalți prin realizări.
Eu știu că am încercat. Să fiu cuminte, să nu o supăr pe mama, să o fac pe mama mândră, să iau note bune ca mama mea să poată să se laude cu mine și să găsească astfel argumente în favoarea deciziei de a mă fi lăsat să trăiesc.
Suntem mulți noi, nedoriții, cei care am încercat să umplem formele pe care ni le-au dat ei, părinții noștri. Trebuie să fiu așa ca să primesc dragoste, trebuie să mă port așa dacă vreau ca tata să nu mă bată și să mă iubească.
În bloc, umbla vorba, Larion își lega copiii de calorifer și îi bătea cu pompa de aer cu care umfla roțile de la bicicletă. Se auzeau urlete uneori. Și plânsete.
Lasă, dragă, că nu îi omoară. Bătaia e ruptă din rai. O metodă superbă să țină loaza departe de șanț, bordel sau pușcărie.
Căci, în nevolnicia noastră, câți dintre noi nu am fi ajuns acolo, la pușcărie sau mâncați de ploșnițe, dacă părinții noștri nu ar fi fost îndeajuns de aplicați încât să ne dea o mamă de bătaie care să ne aducă pe direcția bună?
Copii nedoriți, copii bătuți. Obișnuiți cu palma, pumnul, nuiaua, cureaua, bătătorul, făcălețul, pompa de la bicicletă, furtunul de la mașina de spălat.
Obișnuiți cu lacrimile.
O generație furioasă, țâfnoasă, agresivă, cu vânătăi pe caracter care nu se vindecă niciodată.
Suntem mulți noi ăștia care clipim speriați când ridici mâna, crezând că dai, deși tu vrei să ne mângâi. Suntem foarte mulți noi ăștia care privim cu suspiciune orice manifestare gratuită a bunătății. E semn de slăbiciune, așa ne spunem noi.
Ești bun, ești prost.
Ne stabilim modele strâmbe, ne plac răii, proștii, obraznicii și suferim în masă de sindromul Stockholm.
Ne iubim părinții temniceri, fără ei nu am putea trăi, fără bătăile crunte cu furtunul nu am putea respira. Și știți de ce?
Pentru că lipsa de iubire este un cancer care roade oasele încrederii.
Când a fost să pornim în viață, trosc, șoldul s-a rupt și genunchiul s-a spart și nu am putut să mergem decât ajutați de cârjele gândirii părintești.
Câți dintre noi nu sunt doar niște automatoni în care părinții au setat reguli de viață pe care noi le aplicăm fără să crâcnim, mânați doar de frica de a nu fi abandonați, respinși, avortați social de către familiile noastre?
Mergi la liceul ăla, mărită-te, fă un copil, stai la serviciu, plătește-ți pensia. Ascultă-mă pe mine, sunt mama ta și nimeni nu îți vrea binele mai tare decât mine.
O generație întreagă condusă ca Sindbad de bătrânul pe care l-am luat în cârcă, strângându-ne capul între genunchi.
Nu poți să spui: dă-te jos de pe mine, nu poți să spui: vezi-ți de viața ta, nu poți să spui: eu nu mă mai joc!, căci mama se va supăra. Și nu te va mai iubi.
Suntem o societate care trăiește în trecut pentru că în corpuri de 45 de ani ascundem minți de 75 de ani. Creiere bătrâne care ne îndeamnă la conformism, care vor liniște, care trăiesc o foame istorică, care vor casă pe pământ și locuri de muncă, uniformitate și directive de sus pentru că sunt obosiți să aleagă și pentru că nu știu să creeze, ci doar să îndeplinească ordine.
Încercând să le facem pe plac părinților noștri care nu ne-au vrut, încercând să le câștigăm iubirea, am devenit părinții noștri.
Suntem bătrâni, paralizați în formele în care am fost vârâți, ca niște pisici înțepenite într-un borcan.
Unde dragoste nu e, nimic nu e.
Nici viitor.
15.000 de femei au murit în România până în 1989 din cauza avorturilor. Una dintre ele ar fi putut să fie mama mea, dar ea a decis totuși să mă aibă. Fără să mă vrea.
Când o să încetez să caut dragoste, când o să mă opresc din dorit să le fac pe plac părinților, când o să renunț să cred ce cred ei și o să încep să descopăr cine sunt, atunci abia voi începe să trăiesc.
Până atunci, eu și ceilalți ca mine suntem doar replici ale părinților noștri.
Și atunci de ce vă așteptați să ne purtăm altfel decât ei?
Citește primele 5 episoade:
Alina A • 3 noiembrie 2016, 13:38
Eu am fost norocoasa sa am o familie care sa nu ma bata. In schimb ce mi-a ramas mie cel mai mult in minte din copilarie sunt blocurie alea "cutii de chibrit". Eu statea cu mama intr-o camera de 2 pe 2, bunicii in cealalta. Altii erau 3-4 intr-o camera de aceeasi dimensiune. Blocuri intregi de oameni care nu aveau loc sa se miste prin camere, sufocati de atat beton, pe ferestre nu vedeai decat celalalt bloc, construit la 2 metri de asta. Blocuri facute de ceausescu pentru familiile mari pe care le visa si pentru toti taranii carora le furase pamantul si ii mutase din casele lor la oras...
Dora • 17 noiembrie 2016, 11:06
Da, mi-a placut si m-a atins articolul! Am citit comentariile si mi-am dat seama cat e de usor sa dam in altii, parca abia asteptam, si asta numai pentru ca nu simtim ce simte celalalt, si ca nu acceptam adevarul lui! Da, si eu am suferit in copilarie incercand sa fiu un copil bun, dar totul iesea pe dos...Am avut zile care le petreceam afara, pentru ca tata imi spunea duminica dimineata, fara motiv, ca nu vrea sa ma vada pana seara! Privit dinafara eram o familie fericita cu trei copii! Eu copilul din mijloc, a 2-a fata , care trebuia sa fie baiat! Am stat pe ganduri daca sa scriu sau nu, ce rost are, sa mi se spuna ca am probleme nevindecate...Ia sa scrie cine nu are, cine e perfect echilibrat si fericit! Perfect! Da. te felicit pentru articol! Pentru curajul de a-ti spune adevarul tau, asumandu-ti toate ''parerile'' altora. De ce nu va povestiti adevarul vostru, in loc sa jigniti! E clar ca articolul vibreaza pentru noi, cativa, poate o minoritate, care am trecut prin aceste experiente. Si nu asteptam mila... ci poate un gram de intelegere, de incredere ca nu mai e ca atunci, ca acum avem dreptul la o alegere. Deci fiti fericiti si iubiti-va parintii, cei care ati trecut prin altfel de experiente! Iar noi, ceilalti, sa-i iubim si noi, si sa intelegem ca atat au putut ei gestiona atunci, si ca in felul lor, neinteles de noi, ne-au iubit! Da, si eu simt golul, faptul ca am cautat grija cuiva toata viata! Dar fara aceste experiente, acum eram altcineva! Si pntru cine sunt, le multumesc parintilor mei, care au platit si ei pretul copilariei lor, si a vremurilor pe care le-au trait!
mihai vladimir anton • 22 noiembrie 2016, 17:59
Salut. Splendid!. Ca orice altceva scris de Raluca si citit de mine. Sarat. La bataie as adauga cablul de la telefon si cravasa de cal. Eu am ramas cu o sechela grava. Nu pot sa plang. La unele pasaje mi s-a facut pielea de gaina. Si nu exagerez. In rest... vreau sa scot un album rock, daca intelegeti ce vreau sa spun. Trupa, in care sunt doar eu pentru moment se numeste Bastard.
Simona S • 25 martie 2017, 17:24
Acum avem totuși contracepție și acces la informație. Ar fi bine dacă am avea și educație adevărată în acest domeniu...Fiecare are motivele lui. Fiecare e un caz unic dar nu e obligatoriu să ucidem.
Janina • 26 martie 2017, 8:41
Dă! Dă cu piatra, nu te lăsa! Cât de iubiți au fost părinții? Pe ei cine i-a iubit? Nici părinții lor, nici copiii lor! După ce că nu am știut decât servici și casă, acum mi se spune de către copii că nu mă vor ierta niciodată pentru că i-am bătut! Pe mine mă băteau bunicii, "mă țineau numai pentru că eram copilul copilului lor", mă bătea soțul, acum urmează să mă bată copiii. Dacă nu-i băteam, erau prin școli de corecție, închisori. Ei nu-și mai amintesc, câte ore pe zi vorbeam cu ei, încercând să-i îndrept, dar n-a fost chip! Eu mă simt otrăvită acum! Tu te simți la fel? Eu am plâns destul atunci, pentru copiii mei, pentru cum i-am crescut! Acum, mă simt ca o hârtie igienică folosită! Mulțumesc, m-ai ajutat să înțeleg că toți sunteți bolnavi, nu numai copiii mei. Trăim intr-o atmosferă de ură continuă, de prefăcătorie, ești bun numai cât îmi ești de folos, altfel mă faci de rușine!
Ioana Dana • 26 martie 2017, 19:03
Eu am avut o copilărie lipsită complet de bătăi. Nu m-a bătut nimeni, niciodată. Dar îmi amintesc cum mama îmi spunea, mereu, ... de-ai fi bună la matematică. Și nu am fost dar m-am priceput la altele la care nu am fost încurajată. Am continuat și nu mi-a păsat prea tare de ce spun unii și alții. Doar secvențial. E greu de gestionat un teanc de sentimente pe care nu le mai poți schimba. Am încercat prin copiii mei, încurajându-i să facă ce le place, ce vor. Cu unul am reușit, celălalt e în plină formare. Dar nu mi-aș schimba părinții niciodată! Balanța e înclinată spre plus și spun asta cu sufletul plin de bucurie.
adn • 27 martie 2017, 23:10
Furtunul de la masina de spalat.... Aveam 7 ani cand am simtit dungulitele pe piele. Dungisoarele de la furtunul acela... Dupa 13 de ani, intr-un Cluj Napoca sarac, 1990 care nu ducea nicaieri, inca oamenii nu erau siguri ca nu se intoarce comunismul (de parca ar fi plecat de tot?) plimbam in spate o masina de spalat, cu ambitia de a nu chema pe nimeni in ajutor.....tocmai o cumparasem. La un moment dat am vazut furtunul si parca societatea ma batea cu el in locul tatalui meu. In ambele cazuri ma declarasem nevinovat. Nu am fost crezut.
Diana • 28 martie 2017, 1:38
Extraordinar! In unele parti, mai exact acolo unde scrii despre cat te straduiai sa inveti pentru ca ai fost nedorita, am regasit-o pe mama mea. Este nascuta in 65, al doilea copil, inaintea ei bunica mea avand deja un ovar extirpat din cauza unei sarcini extrauterine...Ea a fost total neasteptata in viata bunicilor mei...
Adita • 30 octombrie 2017, 11:59
Problema pe care o vad eu cu o cultura de protest e resemnarea in glosa unor teme ale anilor saizeci, in conditiile in care cultura rock (de ex.) se plia totusi pe o societate industriala - nu pe una agrara ca a noastra. De aici senzatia de exercitiu de virtuozitate fara fundal. Oricum, de laudat initiativa.
Elena • 1 noiembrie 2017, 12:10
Adevarat si trist
Medic chirurg • 24 martie 2021, 0:25
Inca sunt decretel. Toata copilaria am auzit cat de nedorita am fost si ca am fost facuta de nevoie. Pana si propriul frate, mai in varsta cu 14 ani, m-a urat, imi schimba scutecele doar contra cost, si nici acum, dupa 49 ani,nu ne prea vorbim. Am fost copilul perfect, cuminte, destept, care in timpul vacantelor isi dorea sa inceapa scoala si citea de drag. Fetita mica fiind, daca indrazneam sa spun ceva cand tata se uita la tv, mi se ordona taios sa tac din gura. Ma umfla plansul si fugeam in alta camera, unde plangeam si o ora si nu venea niciodata dupa mine. Uneori ma mai alina mama, dar nu ma apara. Eram trasa de codite, pleznita pesta cap de mama, luam bataie de la tata cu nuiaua la fundul gol, nu am sa uit niciodata umilinta de a fi dezbracata in pielea goala, la 10 ani, de catre tata, in fata fratelui meu ptr o vina pe care nu mi-o amintesc. Niciodata nu m-au imbratisat, niciodata nu mi-au spus ca ma iubesc. Ani intregi mi-a fost frica sa vorbesc, sa ma contrazic cu altii, sufeream ca nu am curajul sa ma apar sau sa atac pur si simplu, ca multi altii, ma certam cu mine insami ca nu am fost in stare sa pun la punct un ***. Acum, sunt obsedata de perfectiune, sunt vesnic revoltata cand ma ciocnesc de nesimtire, rautate, ma dezgusta duplicitatea si ipocrizia, comentez mereu in minte ca ala-i ***, hot, curvar, etc, aparent sunt blanda si calma, dar in mintea meu este un vesnic razboi cu imperfectiunea si reaua-vointa a semenilor. Sunt intransigenta in sens negativ, lipsa de iubire mi-a dezvoltat excesiv defectul de a critica, dar si acel simt de a mirosi minciuna si prefacatoria imediat, chiar si la o unica privire. La serviciu, Imi vine sa iau la pumni acei parinti care isi aduc copiii la chirurg cu peritonite depasite, care le ignora suferinta, refuza sa le cumpere medicamentele, realmente ii urasc cand isi bat joc de proprii copii refuzand internari sau solicitand operatii care nu sunt necesare, intr-o batjocura totala fata de fiintele alea mici si amarate. La diverse conferinte la care merg, inca imi este frica sa deschid gura, am mereu senzatia ca nu am ce cauta acolo, ca incurc, ca sunt nedorita. Nu cred ca ma voi vindeca vreodata de boala de a ma simti mereu in plus....
Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.