”Rezist în favelă, cred în schimbarea ei!”

luni, 22 august 2016, 1:39

Ultima zi a Olimpiadei a picat la ora gesturilor extreme și în zodia caracterelor tari.

Etiopianul Feyisa Lilesa, medaliatul cu argint la maraton, își ridică mîinile deasupra capului, la finalul cursei.

Feyisa arată lumii gestul prin care conaționalii săi, din tribul oromo, protestează de peste doi ani în fața trupelor guvernamentale de la Addis Abeba.

Feyisa e parte a unui grup etnic supus unei lungi istorii a persecuției și compus din peste 30 de milioane de oameni din cei 100 de milioane de etiopieni.”Oromo sînt oamenii care vorbesc, dar al căror glas e privit drept zgomot”, potrivit lui Awol K. Allo, un activist pentru drepturile omului, citat de CNN.

În numele lor vorbește acum Feyisa, urmașul lui Haile Gebrselassie, dublul medaliat cu aur olimpic la 10.000 de metri, născut în Oromia și rămas în istoria atletismului drept campionul care a alergat toată viața lui cu mîna stîngă sus, gest de neșters al copilului care fugea spre școală cu cartea la subraț.

Sport dezonorat de Mafie

Luptele libere au oferit o altă vibrație a protestului.

Mai puțin solemnă, la fel de extatică.

În finala mică de la 65 de kilograme, mongolul Mandakhnaran Ganzorig a fost declarat inițial cîștigător, chiar dacă își petrecuse ultimele secunde ale meciului fugind în pași de dans în fața uzbekului Ilhtior Navruzov.

Arbitrii au revenit, i-au acordat un punct adversarului și, pentru că era egalitate, 7-7,  medalia de bronz a revenit uzbekului, care punctase ultimul.

Cei doi antrenori mongoli s-au dezbrăcat în fața arbitrilor. Chiar dacă în situația concretă ei mai degrabă nu aveau dreptate, luptele merită acest moment de ilaritate!

Iar luptele nu sînt singurul sport dezonorat de mafie.

Un irlandez arată degetul

Coaliția arbitraje-guverne autocrate-federații  își împarte medaliile cum își împărțeau pe vremuri punctele cei din Cooperativa fotbalului nostru. ”În loc de dar, Jean Pădureanu striga clasamentul la nunți”.

Așa procedează halterele, prin închiderea ochilor la sportivii dopați. O fac pe rînd, ca să cîștige mai multe țări și toată lumea să fie fericită.

La fel de toxic, luptele și boxul își împart trofeele cu mîna arbitrilor. Aceste sporturi și-au strigat, la Rio, clasamentul ca la nuntă.

Înainte de momentul de streaptease din Carioca 2, a mai fost ceva.

Pe ringul de box de la Riocenter, irlandezul Michael Conlan le-a arătat arbitrilor de la box degetul mijlociu. El dominase meciul cu Vladimir Nikitin, dar decizia i-a revenit rusului. ”Cei din AIBA sînt niște trișori!”, a spus el.

Nistor alege să surîdă

Noi am rămas cu surîsul lui Mihai Nistor, despre care cred și acum că a dominat și mai clar decît Conlan partida sa cu iordanianul Hussein Iashaish.

De două ori l-a numărat arbitrul pe Iashaish. Și tot de două ori l-a oprit în ring pe Nistor, în momente în care el se prăvălea pe adversar.

Da, e adevărat că Nistor n-a făcut cel mai clar box al său. ”N-am avut altă șansă decît să lupt la KO!”, a explicat el, sincer, după meci.  Putea românul puncta mai limpede? Desigur.

Însă, pentru miile de martori oculari ai întîmplării, brazilenii, croații, azerii sau americanii neutri, cu toții s-au ridicat în picioare indignați în momentul deciziei, lucrurile sînt clare: dacă n-a fost de ajuns pentru o decizie corectă dubla numărătoare a adversarului cum ar fi fost suficientă o punctare mai clară? Să fim serioși!

Surîsul amar al lui Nistor în momentul deciziei, este și asta o opțiune, vorbește despre caracterul său de sportiv.

Românul  a ales asta în locul degetului fluturat de Michael Conlan. Nistor a salutat publicul pînă la sfîrșit și n-a făcut circ. Iar oamenii, atît spectatorii, cît și sportivii din celelalte delegații, l-au însoțit cu aplauze la multe ore după ce meciul se încheiase!

Acestea sînt lucruri care nu se uită.

Singurul din delegație care a făcut din înfrîngere, medalie!

La fel de demn s-a purtat în ultima zi a Olimpiadei cecenul Albert Saritov, cel care a cîștigat ”pentru România și pentru Cecenia” medalia de bronz la lupte libere.

A fost a cincea și ultima medalie a delegației noastre, la cea mai slabă participare olimpică de după Al Doilea Război Mondial.

O observație. Naturalizat de România, Saritov a fost singurul sportiv din lotul nostru care, înfrînt pe parcurs, a reușit să meargă din recalificări la medalie. La final, el și-a recunoscut dezamăgirea că n-a cîștigat aurul, ”cu un ochi rîd, cu unul plîng”, dar n-a dat vina pe nimeni. Povestea spune ceva.

Favela regizată și favela adevărată

Nici Nistor și nici Saritov n-au fost răsfățați ai destinului.

Nistor vine din mereu subdezvoltata Moldovă.

Saritov s-a născut în Daghestan.

Pe înălțimile stîncoase ale Caucazilor, rivalitățile etnice sînt dirijate de secole de imperii, indiferent de numele acestora, împotriva unor oameni înlănțuiți în dușmănii nesfîrșite, aducătoare de durere, răzbunări și sărăcie.

Ajunși la Olimpiadă, în cea mai frumoasă întîmplare a vieții lor de sportivi, Mihai Nistor și Albert Saritov au ridicat privirea precum tinerii, femei și bărbați, care scriu cu graffiti pe pereții caselor din Rio: ”Rezist în favelă, cred în schimbarea ei!”.

Fotografiile cu Saritov arată un medaliat nostalgic, dacă există așa ceva.

Vorba lui John Oliver, la „Last Week Tonight pe HBO, pentru noi favela e reprezentarea de la ceremonia de deschidere ”cînd niște oameni mutau abajururi albe de la Ikea pe post de cărămizi”. Mai greu e de trăit acolo pe bune!

Nistor și Saritov știu ce înseamnă favela adevărată a vieții.

12 minute

Avionul spre casă trece oceanul noaptea.

Aproape toată lumea vine de la Olimpiadă și aproapte toată lumea doarme, prăbușită, în avion. Hublourile sînt trase, nu vezi nimic, ai sentimentul că lumea s-a oprit.

”Sînt acele ore de liniște deplină în care noi simțim somnul pasagerilor și în care, din carlingă, stelele apar ca tridimensionale și, de atîta strălucire, nu mai distingi constelațiile”, povestește Mark Vanhoenacker, un pilot de 747 în volumul său Skyfaring. A fost aleasă, recent, cartea săptămînii pe BBC Radio 4.

Pasărea uriașă aterizează la prînz la Frankfurt. Totul îți apare schimbat.

Legătura spre ”Otopeni” e abia la noapte. Mai bine te întinzi pe iarbă, cu o bere, undeva în oraș.

”Cît face trenul pînă în centru?”.

”12 minute”.

Zîmbești. Pentru cel puțin două treimi din omenire, și aici intră și cei 220 de milioane de brazilieni, 12 minute nu au nici un sens. Nimic din viața lor nu se poate întîmpla în 12 minute! Și, cu atît mai puțin, să ajungi în 12 minute, fără o secundă de întîrziere, de la aeroportul aflat la 13 kilometri depărtare pînă în gara centrală a orașului.

Să pierzi, să cîștigi, așa arată sportul.

Să reziști pentru că nădăjduiești în schimbarea favelei tale, pentru asta este Olimpiada.

Mulțumim, Rio!

Save