O lume care se joacă

sâmbătă, 6 august 2016, 6:11

Marian Ursescu și Cătălin Tolontan au scris live, pe Maracana, cronica ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice

Cîte țări în curs de dezvoltare au organizat Jocurile Olimpice?

Aceasta e întrebarea esențială. A pus-o la Londra, acum trei zile, ”The Telegraph”, într-un articol intitulat: ” The world’s unrealistic demands of the Games are hurting the Brazilian people”.

Nu e nevoie de traducere.

Zmeie deasupra lumii

Cu această întrebare, nerostită, începe drumul Brazilei spre inima lumii, prin ceremonia de deschidere a Olimpiadei.

Rio se parcurge de două ori mai greu decît de obicei, în cazul în care există mai greu decît Greul Greilor.

Autobuzele agonizează și, deasupra colinelor înverzite, plutesc zmeie.

Ca să ajungi la Maracana, treci prin cartiere centrale ca localizare și marginale ca șanse.  

Zmeiele!

Ele sînt jucăria copilului, pretudindeni în lumea necăjită. Din Agra și pînă în favelele din Rio și din insulele turcoaz ale Caraibelor și pînă în Mandalay, cînd vezi triunghiurile colorate pe cer știi că cineva jos zîmbește. Zîmbește și se joacă.

Să înceapă joaca!

Doi băieți se sărută îndelung

Maracana e plină.

Accesul a fost chinuitor pentru toată lumea. Dar tribunele se bucură, totul se uită repede aici, la tropice.

Cel mai aplaudat moment este cel în care ecranele mari surprind doi băieți sărutîndu-se în tribună. Oamenii ovaționeză.

10.500 de sportivi participă la Jocurile Olimpice

736 de fotbaliști au luat startul la Campionatul Mondial, disputat în 2014 tot în Brazilia

Imediat după imnul Braziliei, intonat de tot stadionul, pe podeaua arenei vin valuri, se zvîrcolesc, se sparg și se întorc.

E tumultul Atlanticului și-ți aduci aminte de acum 12 ani la Atena, cînd dreptunghiul gazonului a fost inundat, la propriu, de apa mult mai calmă a Mediteranei.

Atunci, din mijlocul luciului a răsărit un măslin. Unul singur.

205 țări iau parte la Olimpiadă

32 de țări au fost reprezentate la Campionatul Mondial de fotbal

Vorbește favela

Acum, din jocul de lumini al apei răsare o perdea pe care se proiectează trunchiurile de bambus înalte de 30 de metri. La atît ajunge și bambusul  din păduri. Cînd bate vîntul, tulpinile lui se ciocnesc cu un zgomot puternic, care te furnică.

Natura îmbrățișază cele două civilizații care au creat Brazilia: Europa și Africa. Apoi, vin lumea arabă și Orientul.

Dintr-o dată, în peluza concepută ca un versant de munte, apare favela. ”Favela foices” se numește momentul. ”Passinho” este dansul lor.

Gustul metalic de după petrecere

”After the party” vine ca un moment neașteptat în spectacol.

Nu mai vorbim despre Brazilia, vorbim despre noi toți, anunță vocile.

Vorbim despre planetă. Dacă temperaturile globale vor crește cu 4 grade Celsius un model NASA, proiectat în tot stadionul, arată cum Rio de Janeiro se va transforma într-o lagună.

Pe ecrane apare și Amsterdamul. Nu, în nici un caz să nu se ude Amsterdamul!

Delegații simbolice

Oamenii aplaudă mesajul eco.

Fernanda Montenegro și Judi Dench, admirabila Judi Dench, pe care o lăsasem rănită de moarte într-o capelă igrasioasă din Scoția împreună cu 007, recită un poem pe deasupra întregului stadion.
Dintr-o dată, începe parada atleților.

Spectacolul a fost scurt, viu, cald. Și delegațiile sînt mai puțin numeroase ca niciodată. Mai scurte. Unele sînt de-a dreptul simbolice.

Nu pentru că la Jocuri n-au venit sportivii, ci pentru că mulți se odihnesc în sat.

Mîine dimineață, sîmbătă seară în Europa, întrecerile încep din plin, noi, românii, vom aveam emoții la judo, scrimă, tenis de masă și handbal.

Elogiu Sud Americii

Michael Hoare, de la hochei pe iarbă în Team Great Britain, a postat pe twitter o imagine cu un pîlc de colegi urmărind ceremonia pe un ecran uriaș în sat. Ecran în ecran în ecran, numai să mai avem răbdare pentru realitate.

Chiar și Germania nu aduce mai mult de 70 de sportivi și oficiali la defilare, din cei 420 de sportivi!

Cînd intră Argentina sau Columbia triunele se pornesc în urale nesfîrșite. Fiecare delegație din America de Sud este întîmpinată cu simpatie. Rămîne ceva și pentru vecina America Centrală.

E, pînă la urmă, o sărbătoare a continentului care nu primise niciodată Jocurile. Și sînt primele Jocuri care vor avea loc în întregime în iarna țării gazdă.

Mergea: ”Zika, NeZika, eu simt ceva ce n-am mai simțit”

”E cea mai mare realizare din viața mea să port steagul țării mele” Luis Scola, portdrapelul Argentinei

Scola este vedeta echipei de baschet din NBA Brooklyn Nets și cîștigă 5,5 milioane de dolari pe an.

Vorba lui Florin Mergea: ”Zika, neZika, virus, nevirus eu simt ceva ce n-am mai simțit niciodată aici, la Olimpiadă”

Plantați un pom aici, la noi!

Sportivii umplu încet, încet, ovalul stadionului.

Fiecare dintre ei primește o pungă plină cu semințe pentru a planta un copac aici, la Rio. Locul se va numi pădurea atleților. 

La peluză, cuburile care imaginează favelele au proiectate acum figuri de oameni pe fundalul unei planete verzi.

Nu există simbol mai puternic pentru o ființă umană, spun psihologii, decît fața unui semen de-al său.

Fețele de atunci și cele de acum

În stadion, intră Cambodgia.

Există, într-un fost lagăr al khmerilor roșii, chiar într-un cartier din Pnhom Penh, cîteva camere, legate între ele, cu portrete ale celor care erau ridicați de acasă și aduși la interogatoriu. Dușmanii regimului.

Oamenii veneau, majoritatea erau nedumeriți și senini, credeau că totul se va termina repede și confuzia chemării lor degeaba, în miezul nopții, se va termina. Din cîteva milioane, cîțiva au supraviețuit.

Fețele lor inocente, copii, bărbați și femei, erau cel mai greu de dus lucru din acel muzeu al torturii.

Fețele din peluza de la Rio vor să vindece cît mai multe dintre rănile lumii.

Cambodgienii sînt frumoși.

Hussein, boxerul cu keffiyeh

Delegația Iordaniei intră în arenă. Bărbații au pe cap keffiyeh, cearșeaful în pătrățele colorate.

Purtătorul de drapel Hussein Iashaish este boxerul cu care va lupta Mihai Nistor în primu tur, pe 13 august.

La Muntenegru, o handbalistă este cea care deschide plutonul. Adversara noastră, Bojana Popovici a revenit după patru ani în handbal pentru a-și ajuta echipa ca să-și apere argintul de la Londra.

Mamă și fiu la Jocuri

Și delegația Georgiei are o perlă.

Tirista Nino Salukvadze va participa la a opta Olimpiadă!

Fiul său, Tsotse Machavarani, este aici la prima ediție a Jocurilor.

Nino are 47 de ani și concurează la pistol 25 de metri și pistol 10 metri.

Fiul său are 18 ani și concurează tot la tir, la pistol 10 metri și 50 de metri.

Este pentru prima oară în istorie, cînd o mamă și un fiu participă la aceeași ediție a Jocurilor și la același sport.

Cu cea de-a opta participare olimpică, Nino Salukvadze egalează recordul canoistei italiene Josefa Idem Guerrini.

56 de ani are canotoarea canadiancă Lesley Thomson-Willie, care va face și ea 8 participări Olimpice tot la Rio.

Tribunele se cutremură cînd intră Spania, extrem de simpatizată aici.

Nadal duce pentru a doua oară steagul. ”Sînt fericit și mîndru. Mă bucur că revin, după ce la Londra, acum patru ani am fost accidentat, spune el.

Marea, marea Britanie

Dintre toate aceste țări care curg pe teren, Grecia, Marea Britanie și Franța sînt singurele trei care au participat la cele 27 de ediții de pînă acum.

Iar Marea Britanie este singura țară care a cîștigat aur la fiecare ediție!

La americani, Michel Phelps se află la a cince ediție și este prima oară cînd participă la ceremonia de deschidere.

18 medalii de aur la JO are Phelps. Al doilea clasat, gimnasta din fosta URSS Larisa Latînina, este exact la jumătate, cu 9 medalii de aur

”Italia! Italia!”

Și natația începe chiar de mîine dimineață.

Acum Phelps a venit la ceremonie și duce și steagul SUA, o delegație primită și ea cu aplauze.

Dar nu la fel de multe aplauze ca Italia, care ridică tribunele în picioare. Brazilia e țara diversității, în venele căreia s-au amestecat toate aromele, temperamentele și vibrațiile umanității.

Rusia este și ea întîmpintă cu multă simpatie pe Maracana.

Israelul și Palestina, egal ovaționate

Defilarea e mai alertă și nu te mai plictisești.

Știți ce e fain la Jocurile Olimpice. Că aceeași tribună aplaudă și Israelul și Palestina.

Că, la două ore și jumătate de la începutul ceremoniei, cînd intră Portugalia, puterea colonială cum ar veni, zecile de mii de bărbați și femei, de copii și de bătrîni, țîșnesc în picioare și se bucură și îi aplaudă pe cei a căror limbă o vorbesc.

Cătălina strigă de bucurie

La 4:25 dimineața, ora României, apare delegația noastră.

Cătălina Ponor flutură cu orgoliu și mîndrie steagul, trăiește un moment mare pentru ea, aproape sigur e ultima sa olimpiadă.

Gimnasta strigă pur și simplu de bucurie. O însoțesc toți atleții, tenismanele Andreea Mitu și Raluca Olaru.

Fetele fac cu mîna la cameră, băieții  aplaudă în spate. Nistor se zărește din mulțime, eclipsat doar de ”micuțul” Daniel Natea, omul pe care, atunci cînd îl vezi zîmbind jucăuș, simți că forța adevărată poartă în ea generozitate.

Așa că dacă veți găsi erori în acest text, genitive sau acuzative aiurea, greșeli de documentare, fiți generoși.

Mulțumim, Suedia!

Țările se succed.

Sri Lanka vine cu sarongul colorat în curcubeu, Thailanda e un poem de culori pastelate, iar Suedia, mulțumim, în numele mîndriei europene, s-a îmbrăcat sen-za-ți-o-nal!

Cehii și polonezii, jos pălăria și pentru ei!

Finalul alfabetului, începutul Jocurilor

Apoi, cînd alfabetul s-a terminat, oamenii au început să scandeze. A intrat echipa olimpică a refugiaților și, imediat, Brazilia!

Uralele s-au oprit cu greu.

Merită eforturile pentru a organiza o Olimpiadă? Merită ca lumea să strîmbe din nas pentru că nu ești perfect, ești visător și, uneori, poate nepăsător la criza din jur?

Și, în general, merită Olimpiada?

Poate că nu, dar lumea merită sărbătorită.

Carol Nuzman, șeful comitetului de organizare, vorbește mult, pătimaș, cît a durat defilarea a șapte delegații. Cel mai mult din istoria gazdelor olimpice.

Pentru că brazilienii au suferit mult ca să organizeze aceste Jocuri.

”Noi întotdeauna am crezut în voi!”, le spune Thomas Bach oamenilor din tribune. Șeful CIO spune că ”trăim în vremuri de criză și de incertitudine, dar acesta este răspunsul nostru olimpic!”.

Și Bach a vorbit mai mult decît oricare dintre predecesorii săi. El simte momentul pierderii de încredere în olimpism.

Filmul care urmează desemnează pe stadion trofeul Laurel fundației Keino, o platformă de sprijin a copiilor în Kenya. Într-un anume sens, momentul discursurilor e politic ca mesaj. Oricum, mult mai apăsat decît s-a obișnuit în istoria olimpică.

Muzica de final rupe, pur și simplu, porțile stadionului. Sectoare întregi de public dansează. Muzica face tot.

Puștiul de pe scenă a scos lumea din minți cu dansul său. Samba, samba, samba. Doamnele aranjate își dau jocul pe față. Ritmul este înnebunitor.

Gustavo Kuerten aduce flacăra olimpică. Hrtencia Marcari o preia de la el. Vanderlei Cordeiro de Lima urcă torța pe trepte. Vasul cu flăcări urcă spre o spirală, ca un candelabru uriaș. Zeci de mii de telefoane captează momentul.

Începe din nou muzica.

Sute de autocare așteaptă afară, înconjurate de mașini de poliție. Metroul circulă pînă la două noaptea. În curînd, oamenii vor începe să curgă pe străzi.

Pe cer se aud elicoptere.

Zmeiele s-au culcat.

Doar aici.

Pentru că la Angkor Wat, în Cambodgia, e deja prînz și ele au ostenit de atîta joacă, pe deasupra celor mai frumoase temple din lume.