Europa uitată – Drumul spre Petropolis (II)

marți, 2 august 2016, 7:04

Corespondență din Rio de Janeiro – 3 zile până la deschiderea Olimpiadei

Petropolis este orașul din munții de clorofilă, reședința imperială a regilor Braziliei și locul în care a locuit Stefan Zweig până la finalul vieții sale.

De aici a trimis, pe 22 februarie 1942, editorului său manuscrisul cărții „Lumea de ieri – amintirile unui european”.

Data a putut fi exact identificată din circumstanțe tragice.

Bine ați venit în „Petropolis, cidade imperial”!

Spre munți

Drumul de la Rio la Petropolis nu e lung, cam două ore, dar e în afara oricărei rute olimpice.

După vreo oră de autostradă, autobuzul local începe să urce serpentinele cu un oftat. Oftatul e al pasagerilor care privesc cum șoferul depășește tot ce prinde în cale.

Că se subțiază calea pare un detaliu. Omul forjează.

Pe șoselele smucite ale Braziliei trece în față nu cel mai rapid, ci cel mai mare.

900 de metri altitudine

Imaginea care se deschide în lateral este atât de verde, cu atât de multă vegetație încât cu greu realizezi diferența de nivel.

Petropolis se ridică cu aproape 900 de metri față de plaja din Copacabana, rămasă în urmă în aerul strălucitor al oceanului.

Aici, simți cum umezeala ceții pișcă geamul mașinii.

Chiar pe ultimele ace de păr înainte de intrarea în autogară e timpul autobuzului să se lase depășit. Se întunecă dintr-odată. Trece în viteză, triumfător, un TIR imens.

Europa agonizează, Brazilia se naște

Stefan Zweig și soția sa, Lotte Altman, au sosit în Brazilia prima oară în 1936.

Aveau să revină peste trei veri, când scriitorul număra aproape 60 de ani și era în miezul unei profunde depresii din cauza intoleranței care creștea în Europa.

O singură lumină: încrederea în viitorul lumii noi, contrapusă spaimei că vechiul continent și „singura mea casă veritabilă” se apropie de sfârșitul existenței sale civilizate.

Cine a fost Stefan Zweig?

Născut la Viena în 1881, Zweig trăiește o perioadă de glorie literară deplină.

Devine un admirator necondiționat al ideii de Europa unită.

Nu violența armatelor, ci ura oamenilor l-a speriat

Iluzia i se sfărâmă.

Și nu doar după venirea lui Hitler la putere, în 1933, când scriitorul pleacă în exil, întâi în Londra, apoi în Statele Unite.

Este, pentru gusturile naziștilor, exagerat de pacifist și un evreu.

Altceva îl șochează însă pe Zweig și asta a anticipat el cu o putere care astăzi se întoarce și ne tulbură.

Nu ura statelor, ci ura oamenilor l-a înspăimântat pe Zweig.

Și asta, după 70 de ani, pare că se repetă. Stefan Zweig a văzut ciclul vicios al intoleranței care ia naștere din frică.

Huiduielile din cinematograf

În memoriile sale, pe care avea să le trimită prin poșta de la Petropolis în acea zi certă de 22 februarie 1942, Stefan Zweig își amintește cum, într-un cinematograf european, a auzit pentru prima oară o sală huiduind.

Pe ecranul luminos apăruse liderul celeilalte țări. Dușmanul.

Înainte de a rodi războiul, au crescut suspiciunea și dușmănia. Europa lui Zweig se schimba.

Operele sale au fost interzise.

Întâi în Germania și apoi în Austria. Trăiește efectele intoleranței crescute în grădina otrăvită a propriului destin.

Iar intoleranța în stare pură nu are granițe și nici tabere.

Refugiat în Statele Unite, el a devenit suspect și la New York, pentru că se născuse în Austria, anexată de Germania lui Hitler.

Așa a decis să se stabilească în Brazilia, în toamna lui 1941.

„Avea dreptate Freud când spunea că civilizaţia şi cultura noastră reprezintă numai un strat subţire care poate fi perforat în orice clipă de forţele distructive ale subumanului” Stefan Zweig, „Lumea de ieri – amintirile unui european”

Poștașul

Casa lui de la Petropolis este neschimbată.

Urci din una dintre vechile străzi centrale ale urbei. La poalele scărilor, câțiva taximetriști lenevesc sub un ficus mare cât un stejar.

Sunt scările pe care Stefan Zweig așteaptă să urce poștașul.

„Stăm pe verandă și așteptăm o scrisoare, chiar dacă știm că sunt mici șanse să vină”, își descrie el viața prietenilor din Europa, în primele luni de la capătul lumii.

Dar era o lume care spera să-i vindece melancolia europeană. Războiul e departe, Europa e pierdută, Brazilia se naște.

„Să veniți sănătoși acasă!”

După 70 de ani, lumea s-a adunat în Brazilia exilului lui Stefan Zweig.

Mai sunt trei zile până la ceremonia de deschidere a Olimpiadei. De fiecare dată, jocurile sunt un apel la diversitatea nesecată a umanității.

Europa vine încercănată pe Maracana.

Delegațiile sunt îngrijorate, iar vorbele campioanei Ana Maria Popescu de la sosirea în Brazilia stau ca un moto al fragilității noastre: „De fiecare dată, de acasă ni se cer medalii. Acum ne-au spus doar: să veniți sănătoși acasă!”.

„Ne plimbăm în munți”

Sănătoși în rai, doar atât?

O perioadă, Petropolis le pare celor doi îndrăgostiți un rai.

Pentru a păstra adevărul istoric, Stefan Zweig și soția sa, Lotte Altman, sunt refugiați de lux.

„Ne plimbăm în munți, e liniște și admirăm natura”, scrie el unui amic european.

Dar sentimentul că nu mai are un pământ sigur sub picioare îl urmărește tot mai des. Omul care discuta zilnic cu amicii săi Rainer Maria Rilke, Maxim Gorki sau James Joyce a ajuns să aștepte poștașul.

Titlurile care anunță războiul

Ura scutură apele Atlanticului. Războiul se apropie de Brazilia în toamna lui 1941.

Colecția lui O Globo, ziarul care a marcat istoria țării și care are un sediu de o grandoare arhitectonică de ai impresia că intri în aeroport, e martora titlurilor care-l sperie zi de zi pe tristul refugiat.

„PARA O ATLANTICO OS GRANDES COURACADOS ALEMAES!”. Cele mai mari crucișătoare germane sunt pregătite pentru Atlantic.

Neutralitatea Braziliei se clatină.

Refugiații trecutului și ai prezentului

Imaginea cu Zweig pe terasă, teoretic o butaforie, te surprinde. Parcă te întâlnești cu el pe terasa de unde se văd munții.

O tablă de șah şi o pipă sunt obiecte care au aparținut scriitorului, păstrate și azi.

Casa e îngrijită. A fost renovată și transformată în muzeu de o fundație care are ca obiect central studiul exilului ca fenomen.

Refugiații sunt o temă care persistă dureros și care, tulburător, are legătură cu anxietatea de atunci și de azi a Europei.

Nopți la Petropolis

Lotte, soția lui Stefan, are o boală de plămâni care se agravează. „În fiecare noapte, are cel puțin două, trei dialoguri de la distanță cu câinele. Ea tușește și câinele îi răspunde lătrând”, îi scrie Stefan unui amic.

Veștile proaste se țin lanț și exilul pe Petropolis devine tot mai puțin o soluție. Paradisul se epuizează.

Casele de pe versantul de vizavi, cele pe care Lotte și Stefan le văd când stau pe terasă, au rămas și ele intacte.

Ultimul gest public: și-a plătit impozitele

Nici Carnavalul de la Rio, din februarie 1942, nu-l înveselește. „Se întoarce la Petropolis după doar câteva zile petrecute la Rio”, povestește editorul său brazilian.

Peste o săptămână, scriitorul face încă un drum la Rio. E ciudat, pentru că niciodată nu mergea acolo de două ori într-o lună. Prefera liniștea de la Petropolis.

Își plătește taxele către statul brazilian și-și schimbă testamentul.

În noaptea de 22 spre 23 februarie, el și Lotte se sinucid, folosind o supradoză de barbiturice. Poliția îi găsește stând împreună, cu mâna ei învelindu-i mâna.

Își plătise impozitele. Ce reflex de cetățean al Imperiului Austro-Ungar în preziua morții!

Și cât de puține impozite s-au plătit de atunci în Brazilia!

„El părea mort, ea părea îndrăgostită”, scrie cineva.

Scrisoarea de adio

Pe masă, poliția găsește o carafă de apă, goală.

Scrisoarea de adio se numește, simbolic, „Declaracao”, dar este scrisă în germană. Titlul în portugheză e ultima reverență pentru țara adoptivă.

Detaliile spun tot.

Stefan a corectat textul de mai multe ori, până când a găsit forma perfectă a despărțirii. A insistat ca textul să aibă fix 22 de rânduri, cât să încapă pe o pagină A4, ca să poată fi copiată cu ușurință de ziare.

„Eu, cel mai nerăbdător dintre ei”

În scurtul text, el mulțumește Braziliei și explică de ce a ales să se sinucidă, împreună cu soția sa.

Îi scăzuseră puterile pentru a rezista exilului și durerii pierderii unei Europe „care s-a distrus singură”.

Pentru mine, scrie el, cultura a însemnat „pură bucurie și libertate personală, pe care eu le consider cele mai prețioase lucruri pe care le poți avea pe pământ”.

Pură bucurie și libertate personală – dezideratele omului de atunci și de azi.

Finalul constă în două rânduri, pe care graba și emoția le-au eliminat dintr-un ziar brazilian, care a uitat să copieze toată fila.

Presa mondială n-a știut și a preluat scrisoarea fără ultimele două rânduri.

În ele, Stefan Zweig le dorește prietenilor să vadă „sfârșitul acestei lungi nopți. Eu, cel mai nerăbdător dintre ei, le-am luat-o înainte”.

Ce straniu ca să nu ajungă la noi, decât după mulți ani, speranța lui că noaptea, frica și violența se vor risipi vreodată.

„Hipersensibilitatea goală a unui estet”

Gestul lui a fost interpretat diferit.

Hannah Arendt a numit sinuciderea o hipersensibilitate goală a unui estet din turnul de fildeș.

Pentru Thomas Mann, moartea voluntară a lui Stefan Zweig a fost o capitulare în fața lui Hitler.

Mii de brazilieni trec prin fața sicriului. Printre ei, cel mai puternic președinte istoric al Braziliei, Getulio Vargas, care a decretat doliu național.

12 ani mai târziu, Vargas însuși se sinucidea.

Cu spatele la zid

La Petropolis, ceața coboară prelungă dinspre munți.

În casa lui Stefan Zweig s-a răcorit și vine noaptea. După cum va veni și sfârșitul acestei nopți lungi, de care s-a temut el, de care se tem și europenii de azi.

Europa lui Zweig a trăit cele mai mari drame imaginate de scriitor. Apoi s-a ridicat din cenușă, cu spatele la zid, după cum spune Churchill.

Stelele care nu pleacă

Se lasă noaptea în munții de verdeață.

La 60 de kilometri depărtare de Petropolis, în Satul Olimpic, steagurile țărilor flutură la geamuri.

Se lasă noaptea blândă peste Brazilia, iar în Europa lui Stefan Zweig se face dimineață și stelele galbene refuză să plece.

Celelalte articole trimise azi de echipa GSP în Brazilia

Tresar când aud de el! Adversarii, antrenorii altor echipe, oficialii. Drăgulescu va participa la a patra sa ediție de JO, cea care îi poate aduce și aurul lipsă

Cătălina Ponor își dorește să încălzească finalele de la sol și bârnă printr-o calificare în primele 24 de gimnaste complete: ”Vreau finala și la individual compus!”

În concursul olimpic de tenis de masă, europencele sunt prezențe insolite, în mare inferioritate în fața asiaticelor: ”Parcă am venit la Naționalele Chinei”

CUPRINS: Aici ai toate corespondenţele din zilele anterioare de la Rio