Cine mai vrea legitimație de jurnalist

miercuri, 14 octombrie 2015, 10:55

Avertisment. Urmează un articol melodramatic. Solicităm clemență.

În această seară, Patrick André de Hillerin, PAH cum semnează uneori în ”Cațavencii”, și-a lansat cartea ”Dumnezeu are legitimație de presă”.

Sînt cîteva zeci de oameni în sala de la Muzeul Țăranului Român. Neașteptat de multă lume.

La o masă, modest și aproape singur, stă Nicu Alifantis. La alta, cu o șapcă pe cap, venit direct de la o înmormîntare de undeva de prin Prahova, e Ivan Patzaichin.

PAH și-a grupat în carte articolele despre presă. Presa uneori e ”Radical din zero”, așa cum se intitulează unul dintre texte. Ce folos? Care-i sensul?

Îi simt în sală pe cîțiva jurnaliști. Nițu de la RTV, Pătraru de la TVR, Bușcu de la Cațavencii și Iolu de la Adevărul. Pe  Marius Nițu l-am ascultat, cred, acum două seri la o emisiune. Nu-mai-știu-ce-politician spusese nu-știu-ce-chestie și, cînd s-a dat legătura în platou, Marius Nițu a rezumat declarația imediat. Discernămînt în direct, impecabil. Nu mare lucru, dar, în fond, ce face delicat un vechi jurnalist? Să înțeleagă și să transmită mai departe.

Și care-i sensul?

Îmi amintesc că, în fața televizorului, m-am concentrat pe figurile invitaților de la RTV. Erau admirativi, erau aprobatori, nu mai aveau de adăugat nimic. Dar nu i-au zis asta lui Nițu. Mai degrabă, primim dezaprobarea celorlalți. Normal, să nu ne victimizăm.

Acum cîteva zile, un comentator de pe gsp a scris că ”sigur că nu-mi veți lăsa mesajul, e normal, păi la ce legende urbane circulă despre Tolontan că sărea peștele de flămînd ce era cînd mergea la Galați pe vremea lui MM Stoica”. Omul are dreptate. Și, în același timp, e fie un neștiutor, fie un ticălos amator. I-am rugat pe colegii mei de la moderare să lase mesajul. Nu am nimic de ascuns.

Toți eram flămînzi la începutul anilor ’90. Aici are dreptate omul.

Cîștigam 100 de dolari pe lună și aveam servici în centru, vorba lui Mitică Dragomir. Dar legenda urbană e exact pe invers! Acum 20 de ani l-am văzut pe Daniel Nanu, transferat de la Evenimentul zilei, cum a venit la un fotbal cu treningul învelit în ziarele care alcătuiau fundul genții de sport. Am simțit că mă topesc de drag.

Toți eram vai de capul nostru, după închiderea ediției o bere în Cișmigiu era recompensa maximă. În toate redacțiile din țara asta era la fel!

Și pentru că noi am avut decența să nu ne spunem propria poveste, să nu ne lăudăm cu ea, e posibil ca în timp ea să fie răsucită.

Ce ironie faină, să fii judecat pentru inversul faptelor tale!

Să ți se inventeze un trecut.

Bogdan Stamatoiu, redactorul șef adjunct al Gazetei și unul dintre ziariștii zidiți în pereții serviciului public, mi-a povestit, amuzat, o întîmplare. A revenit în redacție din concediu din Moldova. Cică una dintre ferestrele unui restaurant din Târgu Neamț îmi poartă numele. La mișto, desigur. ”Și acum, după 20 de ani, povestesc chelnerii de la Casa Arcașului cum te-a văzut patronul echipei Cetatea pe fereastră că o tulisei la fugă pentru ca să nu iei masa, să nu iei bilet de tren, să nu iei nimic. Alergai pe lîngă poala pădurii și Valentin Gârbea, patronul, striga la ăia de la club că iar a scăpat neomenit Tolontan ăla de la Sportul românesc!”.

Nu, fraților, n-am luat! Nici eu și nici alte mii de ziariști. Nici Patrick André de Hillerin n-a luat că altfel n-ar trăi și acum din scris, împărțindu-se între ziar, televiziune și o iluzorie lovitură editorială.

Da, unii dintre noi am ajuns să cîștigăm cîndva bine sau fff bine, moment care s-a sfîrșit ca în ”Cîntecul de păpădie” al lui Alifantis. Nu e cazul lui Patrick, vorba lui Bușcu.

Dar, indiferent că am cîștigat puțin sau mult, ne-am făcut meseria cum ne-a dus capul. Și nu se victimizează nimeni.

E întuneric la Clubul Țăranului Român și, de emoție, mereu mi-a fost groază să vorbesc în public, strîng în mînă cartea lui PAH. Undeva în față, Ivan îmi face cu ochiul. ”Mergem înainte”. Îi sînt recunoscător. Patzaichin stă înfipt mereu la 2.000 de metri, pe platoul Bucegilor, și deasupra e cer senin.

Într-un colț, Pierre, tatăl lui Patrick, zice că vom lua două, trei medalii la Rio. Puțin. Sun în redacție. ”Cîte medalii am zis noi că luăm la Olimpiadă?”.

Liviu Iolu asistă la scenă de undeva de lînga ușa care dă spre biserica Izvorul Tămăduirii. Iolu s-a consacrat ca un excelent autor de reportaje și puțină lume a băgat de seamă că a devenit un editorialist de primă mînă în Adevărul.

Parcă se lansează o tipăritură clandestină, mai lipsește cîinele Pistruiatului.

E o atmosferă stranie, de hrubă creată de propriul nostru subconștient, de oameni aflați sub un asediu prelungit, de oameni care n-au nici un alt motiv să se rușineze decît acela că nu se mai simt doriți, citiți și acceptați.

Azi, Ioanițoaia a stat vreo trei ore pe telefon să afle ce l-a apucat pe Iordănescu de a intrat în silenzio stampa după ce a calificat echipa la Euro 2016. ”Ovi” a vorbit cu toată planeta, noroc că Blatter era ocupat că-l suna și pe el. S-a și supărat Șeful pe noi în ședință. ”Bine, măi, voi știți. Eu vreau să aflu!”. Am amuțit.

Mîine, cînd va publica articolul, sînt convins că-l vor lua comentatorii la mișto. Că Iordănescu e un prost. Că Ioanițoaia e învechit. Dacă moderezi insultele, e nașpa. ”Băi, ce-i cu dictatura asta? Adică de aia am murit eu la Revoluție ca să nu-mi aprobi tu comentariile?” (”Dumnezeu are legitimație de presă”, Patrick André de Hillerin, editura Tandem Media).

Și, apoi, iar îl vor înjura pe Ioanițoaia, că de unde știi, tu, mă, băbătie?! Eu știu de unde știe Ioanițoaia, dar nu pot să vă spun. Se numesc surse. Și aflați că nu v-am mințit niciodată. Uneori am greșit. Dar nu v-am mințit.

S-a întunecat de tot afară.

Plec repede, bucuros că am scăpat de vorbit. Strecor cartea lui PAH în rucsac.

Aș pune-o într-o sticlă, aș arunca-o în mare și aș da-o cuiva ca să învețe cum am îndrăznit, cum am izbutit, cum am ratat.

Cum ne-am păstrat legitimația de presă.