Un fîș pentru un autograf

luni, 8 decembrie 2014, 6:46

Ivan Patzaichin a împlinit 65 de ani. Azi e în ziua în care, la Teatrul Național, sute de oameni îl vor aplauda. Gazeta Sporturilor a tipărit o ediție specială în onoarea marelui canoist lipovean, cel care prin performanțele și conduita sa de-o viață a devenit simbol al României multietnice, valoroase și civilizate. Articolul de față spune povestea unei poze făcute în ianuarie 2008 pe platoul Bucegilor.

La 9 sau 10 ani ești deja un veteran trufaș al stadioanelor și sălilor de toate felurile. O generație întreagă, așa am crescut.

“Ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”

Pentru noi, sportul însemna ceea ce azi înseamnă iPhone, calculator, tabletă și mall. De altfel, în decembrie 1989, refrenele și-au ridicat fundul de pe gradenele stadioanelor și au umplut piețele marilor orașe. Ceaușescu a fost dat jos pe cîntecele cu care era pedepsit un arbitru hoț. Un regim întreg s-a prăbușit melodic în sunetul derizoriu și strălucitor pe care-l deprinsesem pe stadioane. “Ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”.

Sportul însemna locul unde ne puteam strînge laolaltă ca să vorbim în voie de ale noastre.

Semnătura din ghiozdan

Cînd ești, așadar, veteran al sportului cu mucii la gură și primești drept cadou de la tată un autograf al lui Ivan Patzaichin, nu-ți mai încapi în piele de mîndrie.

Săptămîni în șir, cam pînă a venit anotimpul tezelor la mate și la română, defilezi cu autograful lui Patzaichin în ghiozdan.

Era spre finalul anilor ’70 și Ivan cîștigase deja titlurile din ’68 și ’72. Semnătura și dedicația, “Pentru Cătălin”, aveau să-și dubleze valoarea o dată cu noile medalii de aur, cele din ’80 și ’84. Abia intrasem în liceu și albumul cu autografe, completat între timp și cu alte nume, se rezema de cele mai prețioase cărți.

Cafeaua ratată cu Belu și Bitang

Cînd, 20 de ani mai tîrziu, am început să-i întîlnesc în calitate de jurnalist, am păstrat mereu distanța în afara competițiilor. Ivan Patzaichin s-a plictisit deja de cîte ori m-a invitat în Deltă. Îi zic că bîr, că mîr.

Altădată, cînd am lucrat la ziare locale în Transilvania, am bîntuit vreo doi ani prin Deva fără să-i vizitez vreodată pe Belu și Bitang, pentru o cafea. Ori de cîte ori mă văd, îmi arată degetul, glumă și mustrare deopotrivă. Au dreptate.

Adevărul e că, educat cu imaginea lor de la televizor, mi se întoarce tot tremurul timidității cînd îi văd. Cunoașteți sentimentul, un soi de rușine amestecată cu dorință insuficient exprimată. Probabil că așa se va simți primul astronaut care se va trezi azvîrlit, atom amestecat cu atom, într-o gaură neagră, confirmare că miracolul există.

În fața lor, mereu ne va înghiți sfiala.

Noi, oamenii, și ciudățeniile noastre

În ianuarie 2008, imediat după Revelion, urcăm alături de Luminița Paul și Cristian Preda la Piatra Arsă. Începem pregătirea jurnalistică pentru Olimpiada de la Beijing. La telecabină, hop lotul de canoe!

Ivan, antrenorul lotului olimpic, stă trîntit pe unul din maldărele de alimente. Merg să ierneze și arată precum franțuzul Sylvain Tesson, cel care și-a cumpărat o izbă pe malul lacului Baikal și s-a închis acolo pentru 6 luni pline de imaginea brazilor și a zăpezii. A stat și s-a uitat 6 luni pe geamul mic al cabanei siberiene.

Sus, pe platoul Bucegilor, e senin și frig. Ivan remarcă flisul impermeabil, pe vremuri se numea fîș matlasat. Acum eticheta hainelor montane arată ca o broșură. Au firmele de echipament sportiv un marketing care te seacă la ficați. Cînd te uiți la instrucțiunile materialelor, ai impresia că te poți întrece cu echipajul lui Nansen. Tu rămîi tot ăla, dar iluzia e teribilă ca o minciună nevinovată, de care ai nevoie.

Scot de pe mine flisul și i-l dau. Aud clinchetul aparatului, mă enervez pe Cristi Preda, dar fiecare e cu ciudățeniile lui. El are propria colecție de fotografii trăsnite, exilate undeva separat, în afara arhivei ziarului.

E vremea lui Ivan să devină stingher în fața darului nevinovat. “Aveți multă nevoie de ea la antrenamentele de dimineață, stați aici o groază de vreme”. Surîde și mulțumește.

Afinata cabanierului de la Piatra Arsă

Mergem umăr la umăr cîteva sute de metri. Îi povestesc mica întîmplare cu autograful, din urmă cu 30 de ani. Soarele cade ușor și, în spatele nostru, crucea de pe Caraiman pare o sondă implauzibilă, înfiptă ca să scoată albastrul din gheață și să-l răspîndească pe cer.

Undeva în dreapta, printre jnepenii care abia se ghicesc sub zăpadă, se întrezăresc vechea cabană de la Piatra Arsă și acoperișul argintiu al sălii de sport.

“Are cabanierul Casandrescu o afinată a-ntîia”, spune Ivan. În spate, sportivii rîd.

O pală de vînt anunță că se schimbă vremea. Ivan își grăbește elevii dintr-un gest, fără să întoarcă privirea spre ei. Grupul de bărbați puternici se supune, transformînd mersul într-o alergare ușoară.

S-a terminat plimbarea ziariștilor. Încep iarna sportivilor și iubirea nesfîrșită a suporterilor.