TOLO.RO
TOLO.RO
Cum arată momentul despărțirii după 51 de ani petrecuți în aceeași clădire
miercuri, 10 septembrie 2014, 9:59
Cum arată momentul despărțirii după 51 de ani petrecuți în aceeași clădire
Cînd ești un ziarist mucios de 24 de ani și alergi după pontul fierbinte legat de mușamalizarea unui caz de dopaj, iar o mînă păroasă te trage într-un birou, îți zici că te-a ales Îngerul Lămuritor pentru momentul marilor dezvăluiri. Clădirea pare rece ca o școală victoriană.
Omul închide ușa. E un necunoscut scund și musculos. Își trece degetul peste buze, secretos: “De la Gazetă?”. Da, de la Gazetă! “Aha, vino să-ți arăt ceva!”.
Biroul e plin de cărți și de tot soiul de bucăți de obiecte cu un sens ascuns. Piulițe mari, cranii de plastic, niște bucăți de liță care se dovedesc a fi reprezentări ale fibrelor musculare. Într-un colț, o mînă de baterii, pe jumătate scurse.
Bărbatul începe să-ți povestească. “Biomotricitate, viteză de reacție nervoasă, rezistență umană la stres…”. Ce vrea?!!! Te înmoi, ești dezamăgit și începi să auzi tot mai încet. Nu el e “sursa zero”, nu el e cel trimis să-ți spună tot ce nu știi!
Tu cauți o bombă și el vorbește despre cum penetrează medicamentele membranele celulelor. Ești în căutarea informației, a actualității curgătoare. Vax albina! Nu-i pasă. Imperturbabil, tipul te ține în loc cu niște chestii legate de ceea ce tocmai au descoperit doi cercetători nemți despre “timpul de refacere a organismului”. La sfîrșit se recomandă: “Pierre de Hillerin – Institutul de Cercetări pentru Problemele Sportului”.
Cînd ieși, ești amețit și, în mod ciudat, confuzia acționează ca un nimb protector în gălăgia străzii. Stadionul “Lia Manoliu” rămîne undeva în stînga. Tramvaiele pocnesc pe șine, spre Muncii. Bucureștiul arată de speriat în lumina rece a acestei dimineți de la începutul anilor ’90.
De atunci, au trecut mai bine de 20 de ani. Și, în toți acești ani, ori de cîte ori m-a copleșit ceva, a sunat telefonul. “Treci pe la mine mîine dimineață să-ți arăt ceva?”.
Chiar și cînd România a început să se transforme într-o femeie nocturnă și moale, diminețile au rămas timpul privilegiat al discuțiilor cu Pierre de Hillerin. Cu cît societatea spectacolului a mușcat mai tare din noi, cu atît dialogurile cu el, întoarse către o lentoare intenționată și către teme impalpabile, au căpătat mai mult țel.
Cu fiecare zi în care știrile au devenit tot mai multe, mai presante, mai fragmentate, “făcînd lumea lipsită de sens și zadarnică, pe baza unui mecanism care inhibă gîndirea, inițiativa și acțiunea” (Jean-Pierr Le Goff despre presa de azi), cu atît inactualitatea aparentă în care s-a refugiat Pierre de Hillerin mi s-a părut mai importantă.
De ani de zile își anunța colegii că va pleca, că va renunța la postul de director al Institutului din complexul “Lia Manoliu”. Acum două luni, parcă dintr-o dată, a venit și le-a spus: ”Mă pensionez, îmi ajung 51 de ani în clădirea asta!”. Gabi Szabo, “unul dintre puținii demnitari care par interesați de Institut”, i-a trimis o scrisoare de mulțumire. Sau poate că nu.
Pierre de Hillerin a intrat prima oară în clădirea gris pe “13 martie 1963, ca scrimer, așa îmi amintesc”. Apoi a devenit antrenor. De lucrat a lucrat în Institut din 7 octombrie 1972. Director l-au numit pe 13 decembrie 1990. Are pasiunea datelor, nu e așa de grav. Pe 14 iulie 2014, a fost ultima zi de muncă aici, în clădirea unde răpea ziariștii ca să-i bată la cap. Acum două zile a împlinit 65 de ani. A rămas la fel.
Nu și-a renegat amicii. A ținut ca la ochii din cap la prietenia cu Rudel Obreja, care i-a adus niște colaborări la box și mărire de venituri, dar și recomandări s-o dea mai la spate ca să prindă un post onorific, ceva acolo. A rămas la fel.
Practic, nu există nici un nume mare al performanței sportive din România care să nu fi trecut prin această clădire sau să nu fi beneficiat, chiar și fără să știe, de munca de cercetare a celor 30 de oameni conduși de Pierre de Hillerin.
”Am fost 58, dar pe vremea tăierilor din 2010 am rămas 31. Cam așa se încurajeză cunoașterea în sport la noi”, spune el. Îl aud greu, e în nu știu ce turn de la Măgurele, “au aflat că m-am pensionat și m-au angajat cu juma’ de normă cei de la Institutul de Științe Spațiale”.
Mi-l imaginez ca pe Sandra Bullock în Gravity, rotindu-se în liniște și încercînd să prindă în căști murmurul sau poate o melodie de pe Pămînt. Am început să scriu de parcă a dispărut. Doamne ferește!
De fapt, noi am dispărut un pic.
Nu există cel care să-ți risipească miraculos nelămuririle. Nu există Îngerul Știrilor Făcute Cadou și Împachetate. Nu există revelații. Există doar oameni pe care-i întîlnești, care te însoțesc și care te ajută cu liniștea că acesta nu e singurul cer rotitor.
Gabriel Bratu • 10 septembrie 2014, 10:10
Revin si imi cer scuze daca memoria ma inseala, cu siguranta il tin minte din ziarele de sport de pe vremuri, dar poate ca totusi nu din cronici de meciuri… Dar cu siguranta din acele ziare de sport de pe vremuri tin minte acest nume.
Florin • 10 septembrie 2014, 10:26
Respect pt. Pierre!
Imi aduc aminte de ingineri in halate albastre in institutele noastre de cercetari, care nu au dinti in gura dar au pasiune pentru tehnica.
Problema e ca Romania e arendata, la noi pasiunea in contact cu dotarile si nivelul tehnologic te transforma in Don Quijote cam in orice domeniu care depinde de tehnologie.
De asta se poate bucura domn’ Cosasu, care inca gaseste la magazin pixuri cu pasta ;))). Si care ramane exceptional fara Kindle si aplicatii.
Alex One • 10 septembrie 2014, 10:53
Frumos ! Asteptam sa ne luminati de unde vine particula „de” din numele d-lui Pierre. PAH care scrie la Catavencii e fiul dumnealui ?
Octavian Stăncioiu • 10 septembrie 2014, 10:55
De fapt, noi am dispărut aproape de tot…
Articol care mi l-a readus în memorie pe fantasticul jurnalist SPORTIV Cătălin Tolontan, de la jumătatea anilor ’90.
Scrieți prea frumos ca să vă pierdeți timpul cu investigații nespecifice unui ziar de sport.
România oricum e, în acest context geostrategic, pierdută. Așa că demascarea câtorva amărâte de milioane de euro scurse prin buzunare și interese chiar că nu are o prea mare importanță. Și dacă ar avea, ”Gazeta” tot nu se poate substitui presei de investigație și organelor de anchetă.
Dinu • 10 septembrie 2014, 10:58
Pierre este intr-adevar un reper atat profesional cat si moral; felicitari pentru articol si caracterizare, este foarte bine conturata personalitatea lui.
Mircea • 10 septembrie 2014, 12:50
De ce nu spui despre el si ca este un mason, inainte de a fi ziarist?
Cătălin Tolontan • 10 septembrie 2014, 13:21
6, mircea: si daca e mason asta e o culpa? Eu nu sint, dar trebuie dispretuiti masonii sau cum?
Florin • 10 septembrie 2014, 14:31
Eu dispretuiesc masonii pentru aroganta si lipsa de credinta.
In ultima instanta e totul o inchinare la bani, dar in fond oricine are dreptul sa se bucure de propria maretie, chiar daca altii vad in asta o prostie.
Tu, Cataline, nu poti fi mason pentru ca esti modest.
bazileon • 10 septembrie 2014, 14:47
Inceputul cu mana paroasa tragandu-te intr-un birou rece era datator de sperante; din pacate continuarea articolului a putut sa suscite curiozitatea unora despre ‘particula’ si masonerie; saracii de noi!
Fernando Daniel Bucur • 10 septembrie 2014, 14:51
L-am intilnit pe Pierre prin 1975 in fosta sala de scrima Viitorul, in aceiasi cladire din articol.
Sala de scrima era la etajul doi. Pierre a antrenat sabie pentru citiva ani, iar apoi a renuntat. Cind Pierre era in sala ami placea sa lucrez cu el, sau sa vad cum lucreaza cu elevii lui. Un om minunat, cu un cuvint de incurajare pe buze si o atitudine pozitiva contagioasa.
UnOm • 16 septembrie 2014, 10:20
Domnule Tolontan, eu, dupa umila mea parere, zic sa nu il mai tot ridicam atat in slavi pe acest domn „de mare caracter”.
Pe langa faptul ca este mason si se invarte printre oameni cu bani si influenta (sa nu uitam ca propriul nostru guvernator al BNR este mason), este un om care a stiut mereu cum sa isi suplimenteze veniturile din banii statului ca doar „cele mai bune afaceri sunt cele cu statul”.
Poate cumva numele firmei Motrix Asistent Srl va rasuna armonios in urechile cuiva desi sincer ma indoiesc ca in acest sistem corupt in care traim va mai putea ridica semne de intrebare pentru ca probabil sunt lucruri stiute si „mai sus”.
Deasemenea nu il mai plangeti ca nu a mai prins un loc in COSR pe simplul motiv ca este prieten cu Rudel Oreja. Chiar nu cred ca am suferit de o pierdere de creier la acele alegeri. Probabil X a avut o influenta mai mare de sus decat Y.
Totusi sa ne minunam (sau sa ne intrebam) cum de a rezistat atata timp in fruntea acestei institutii publice, sub atatea domnii de guverne care mai de care mai pestrite ce imediat dupa o sesiune de alegeri castigate isi pun pe peste tot oamenii lor. Nu si aici.
Nu cred ca, criteriile care au stat la baza longevitatii acestui domn in acesta functie au fost unele legate de performanta, pentru ca, intr-o institutie privata nu ar fi rezistat 6 luni pe o pozitie de manager, dupa achizitiile paguboase sau ne inspirate (doar pentru ochiul nostru) pe care le-a facut in aparatura de zeci de mii de euro pe care nu le-a folosit nimeni niciodata sau care nu au nicio utilitate sau plaja de aplicabilitate in Romania sau pe diverse asa zise servicii de consultanta la preturi asa ca pentru noi romanii….de bun simt si umflate cat se poate ca sa fie bine pentru toata lumea.
Daca acesta institutie ar fi fost propria afacere oare tot asa ar fi manageriat-o? Ma indoiesc. Dovada fiind firma mai sus amintita.
Totodata poate o sa va mai ridice semne de intrebare si cum a ramas „sucesor la tron” un om de incredere (nu conform ierarhiei sau ca rezultat al unui concurs) ci pentru ca a tras sforile prin diverse cabinete, institutii sau ministere, urmas care sa astupe ….. lasat in urma si cu care sa mai poata capusa si sustrage si pe viitor din banii contribuabililor. Oare nu Dl. P l-a bagat in masonerie si pe acest domn – sa ii spunem „B. R.”?
Cu tot respectul pentru cercetatorii romani ar fi bine sa ii spuna cineva si acestui domn ca „particula lui Dumnezeu sau bosonul Higgs” a fost descoperit in cadrul CERN ca poate peste ceva timp poate va dori sa isi asume laurii acestei descoperiri. Dar sunt sigur ca Dl Valeanu, pe care l-a ajutat pe parcursul mai multor ani, nu va indrazni sa ii spuna acest lucru doar poate cineva care nu a avut vreo relatie de cardasie o va face.
Atata timp cat avem ministrii cu greutate, greutate care face ca pana si bancile pe care sa aseaza sa cedeze sub greutate data de propria incompetenta sau de incompetenta subalternilor care la ora 10 abia isi servesc cafeluta de dimineata, dar care nu sunt in stare sa elaboreze vreo strategie sau plan de dezvoltare, sau chiar sa dea o simpla explicatie ce tine de aria proprie cum ar fi celebra discutie despre MTO.
Inteleg ca acum ceva ani acest domn v-a fascinat, dar totusi sa privim realitatea asa cum este si sa vedem intreaga imagine de ansamblu.
Gabi Buduru • 10 august 2016, 15:16
Eu m-am intersectat cu Pierre intre cca. 1972-73 si 1979 cand a fost antrenor voluntar pt copiii care doreau sa faca scrima acolo la Viitorul... Sunt caracteristici ale mentalitatii si caracterului meu pe care i le datorez!!! M-a invatat sa fiu corect si cinstit, sa recunosc si sa spun adevarul, chiar daca ma dezavantajeaza si am mai invatat de la el ce senzatie minunata este sa mergi cu piciorele goale pe iarba plina de roua, dimineata la ora 7.00 atunci cand faci primul antrenament al zilei sau joci fotbal ca sa te mentii in forma!!! Din partea mea....recunostiinta si respect!!!