Renunțați la anxietatea perfecțiunii! Ce am învățat în 6 ani de criză în presă (II)

marți, 20 mai 2014, 12:13

Din 2008 și pînă azi continuăm să trăim într-o perioadă pe care, după expresia unui editorialist de la revista Time, ”ne-o vom aminti, în cel mai bun caz, drept cumplită pentru presă”. Ca jurnalist și ca om care conduce o companie de media, am primit cîteva lecții, majoritatea provenind din propriile greșeli.

1. Lăsați deoparte perfecționismul care înseamnă, de fapt, comoditate!

”Trebuie să luptăm împotriva impulsurilor perfecționiste!”, cred autorii studiului ”Innovation”. Tocmai pentru că vine dintr-un document intern al New York Times, bastionul perfecționismului în meseria de ziarist, merită să zăbovim pe această observație.

În mod tradițional, pagina întîi este oglinda unui ziar sau a unei reviste. Coperta exprimă nu doar ce e mai important, dar și ce e mai urgent, relevant și, pe cît posibil, frumos. În formula clasică a existenței sale, o companie de ziare își consumă cea mai mare parte a energiei zilnice pe selecția, concepția și designul paginii întîi. Astăzi pare o nebunie, dar adevărul e că zeci de oameni contribuie încă, prin idei, fapte sau doar observații, la obsesia șlefuirii paginii întîi.

Pe vremuri, era explicabil pentru că pagina întîi impresiona, vindea, promova și fixa forța ziarului. Astăzi, pasiunea de a consuma resurse uriașe pentru ce înseamnă mult mai puțin din succesul unei întreprinderi de presă este simptomul unui reflex greu de dezvățat. ”Fixația noastră internă pentru pagina întîi  a ziarului poate fi nesănătoasă, disproporționată și, în ultimă instanță, contraproductivă. Gîndiți-vă doar cît de multe puncte ale zilei noastre de lucru sînt orientate spre copertă – de la ședința de sumar de la ora 10 dimineața pînă la sumarizările ulterioare și pînă la ședința de la 16:30. În Washington, se trimit chiar alerte jurnaliștilor cu subiectele alese pentru copertă. Asta nu mi se pare a fi o redacție care se gîndește suficient la web!”, sună mărturia unui ziarist de la NYT. Citind această remarcă fără menajamente, ziariștii români regăsesc un mod de lucru binecunoscut și lor.

New York Times a fost subiectul unui film-elogiu, intitulat chiar așa ”Page One”! Asta se întîmpla în 2011, cu doar trei ani în urma acestui raport care a șocat redacția și lumea presei. Documentarul vorbea despre tradiția imensă a NYT, raportul de azi încearcă să armonizeze nevoia de reputație cu cererile prezentului.

Iar pagina întîi nu este decît aisbergul perfecționismului. Astăzi, indiferent că ești ziar, site, televiziune, agenție de publicitate sau de PR, ai cel puțin ”o pagină întîi”, o reminiscență nobilă pe care te concentrezi cu o preocupare invers proporțională față de cea a publicului! De fapt, sînt mai multe ”pagini întîi” în munca fiecăruia.

După definiția cercetătoarei Breene Brown,  vedetă incontestabilă  a conferințelor TED și, mai ales, autoarea unor cărți de psihologie bazate pe mai bine de un deceniu de interviuri și cercetări, una dintre ele a fost tradusă și la noi, ”Perfecționismul este credința autodistructivă și care creează dependență construită pe ideea că dacă arăt perfect și fac totul perfect atunci pot evita durerea că sînt judecat de ceilalți și rușinea care decurge de aici”.

Perfecționismul, iar asta oamenii din comunicare o simt pe pielea lor, nu e despre cum să faci lucrurile mai bine, ci despre cum să rămîi mereu restant și să te inculpi! Într-un recent interviu pentru Hotnews, Mihai Trandafir, directorul de media al  Universal McCann Romania, una dintre agențiile de publicitate de top din România, vorbea despre ”un moment de tulburare pe piața de media cum nu a existat de foarte multă vreme”.

Publicitarul deplîngea ”presiunea inutilă pe costuri și pe un model de business”, remarcînd că nu poți ține oameni valoroși dacă toți clienții se așteaptă să le dai lucruri ieftine, dar perfecte. Din experiența presei, valul despre care vorbește Trandafir e doar la început. El va veni și peste televiziuni și peste firmele de publicitate. Iar perfecționismul pare că va avea soarta oricărei mărfi  nevandabile.

Renunțarea la perfecționism nu înseamnă abandonul muncii de calitate în jurnalism. Se pot face lucruri însemnate în publicistică fără acest impuls distructiv la adresa noastră.  Avem nevoie doar de puțină terapie profesională, de un pic de încredere în noi înșine. Pînă la urmă, ce industrie ar mai fi rezistat cu 85% dintre venituri dispărîndu-i peste noapte?! Noi sîntem aici, cu știri mai bune sau mai rele, dar suficient de interesante pentru ca televiziunile să-și construiască agenda zilnică din ele! Companiile aviatice sînt ajutate de stat, băncile au fost salvate pe spinarea contribuabililor și nici una n-a suferit precum industria știrilor.

Ieșirea din perfecționism nu e o fugă de performanță, ci doar o privire lucidă asupra a ceea ce poate fi făcut, fără a lăsa obișnuințele trecutului și propriile comodități să decidă în locul nostru.

2. Nu mai există job pentru coordonarea vagului, pentru ”cei care răspund de pagini”!

În presă, perfecționismul însoțește aproape orice proces de redactare și, apoi, de prelucrare a articolelor. ”Munca de asamblare a celor mai bune știri din lume poate fi o formă de lene, pentru că ne este confortabil și familiar, pentru că este ceea ce facem de obicei”, cred autorii lui ”Innovation”.

Și aici ziariștii români înțeleg exact despre ce vorbește studiul. Să redactezi la nesfîrșit, atent la fiecare cuvînt, să șlefuiești obsesiv orice intră în ziar sau pe net a devenit un lux imposibil de susținut.

Mai mult decît atît. În organizarea clasică a redacțiilor exista o clasă de oameni care se numeau secretari de redacție și care se ocupau de gruparea articolelor, de termenele de predare și răspundeau de pagini pe filiera reporteri – editori – corectură – DTP. Făceau o muncă grea, admirabilă, dar care nu mai e necesară.

Chiar dacă poziția de secretar de redacție a dispărut din mai multe redacții, funcția celor care ”răspund de pagini” a rămas. Și a fost, în general, preluată de șefii de departament. În redacții, se stă încă în spatele paginatorului de la DTP, se coordonează și se supervizează la un nivel de detaliu care nu mai are corespondent în noua circulație a știrilor.

Chiar și la ziarele care au CMS-uri, softuri de tranzit a informației către produsul finit, există mulți oameni care se ocupă în continuare de organizarea editorialului. Nevoia de administratorul de conținut s-a redus semnificativ. Atenție, nevoia de creator sau de agregator rămîne, dar nevoia de de cel care ”împinge” produsul nu mai există.

Gazeta a renunțat la unele procese intermediare, a eliberat oameni extrem de valoroși de povara de a veghea paginile, trimițîndu-i înapoi pe teren și la nașterea de subiecte. Răspunderea paginilor a rămas pe seama unui corp de tehnoredactori maturi și la rîndu-le foarte talentați.

Practic, ne-am divizat munca în două:

A. E partea aproape automatizată, de la cronici de meci la statistici și la știri obișnuite, care se produce fără mare efort de creație și după un model repetitiv.

B. E partea care face diferența, reportajele, investigațiile, interviurile ample și exclusivitățile, care presupun elaborare și originalitate și care se pregătesc din vreme. Dar nici chiar acestea nu se mai fac în stilul unor lutieri.

De fapt, avem un site și un ziar făcut rapid, ca un site, și, separat în fluxul de lucru, avem articole de calitate, care migrează pe site, în ziar și pe rețelele sociale, după o formulă care asigură exclusivități fiecărui mediu unde ne declinăm articolele.

Nevoia organizării staffului nu e o chestiune de infinite tăieri. Ea are la bază nu doar calcule de cost, ci mai ales o filozofie de circulație a informației. Pentru că, axîndu-se în continuare pe ”a răspunde de pagini”, redacțiile își consumă unele dintre cele mai prețioase talente umane pe un model vechi. Ele încurajează, din reflex, materialul muncii lor, prejudiciind tocmai esența imaterială care le definește.

Ziarele și revistele, ca obiecte ce vor continua să apară pe print, nu vor pierde nimic decisiv dacă organizarea internă va fi mai simplă. Vor fi cu 10% mai puțin fățoase, dar acest 10% se realiza cu 30% din muncă!

3.  Gîndiți-vă că a reîmpacheta nu e o rușine, ci un beneficiu pe care îl oferiți cititorilor!

Știrile pure sînt un prilej de navigare superficială pe internet, nu mai mult decît atît! Oamenii nu stau, pe net, prioritar pentru știri. Asistăm, din nou, la demolarea unui mit, dar acesta e adevărul.  ”The Economist” trecea în revistă studiile lui Matthew Gentzkow, un gînditor din valul tînăr, recompensat cu premiul John Bates Clark pentru teoriile sale despre fundamentele economice ale știrilor și ale opiniilor.

Gentzkow atrage atenția asupra faptului că lectura ca obicei scade. Că pe net se citește scurt și fluctuant. Și că publicitatea are tendința naturală de a se muta din zona unde audiența fluctuează acolo unde ea dovedește stabilitate. Tendința e vizibilă în toată lumea, iar în România timpul mediu al vizitei ”unicilor” pe net este de ordinul secundelor, nici măcar al zecilor de secunde!

Siteul Realitatea TV, un model de lider devenit practic un agregator de știri, extrem de expeditive și dinamice, își ia doar 10% din trafic direct. 1 din 10 din oameni intră tastînd realitatea.net. Restul se obține din cross-uri de promovare cu alte siteuri, din facebook și din căutările pe google, pe o curbă mereu crescătoare a audienței, dar care nu generează venituri suficiente din publicitate.

New York Times observa că, din 2011 și pînă în 2013, numărul vizitatorilor de pe home page s-a redus la jumătate! ”Doar o treime din vizitatorii siteului nostru intră pe home page. Iar aceștia petrec tot mai puțin timp aici”, recunoaște ziarul american.

Un posibil răspuns al redacțiilor stă în a valorifica mai bine articolele de calitate și arhiva. ”Putem fi un produs zilnic de știri, dar și o bibliotecă”, își propun cei de la NYT. Intenționează să restructureze pe site, în genul catalog, articolele din artă și cultură, ”care rămîn relevante la mult timp după ce au fost publicate și pot deveni ghiduri pentru cititori”. Din toate experimentele încercate, audiența acestor ghiduri e mai mare decît cea a articolelor ”la zi”. Un nou mit dărîmat!

În România există un potențial impresionant pentru acest gen de dezvoltare. Cronicile de film, de carte sau de muzică din ”Dilema veche” sau rubrica de cultură a lui Sever Voinescu din ”Evenimentul zilei” ar putea să creeze audiență prin reîmpachetare.

După cum gruparea fostelor ediții de colecție ale ”Jurnalului național” sau a interviurilor substanțiale din ”Adevărul de Weekend” ar fi o bază de pornire pentru fiecare dintre aceste publicații.

Sigur că o astfel de muncă vine în contrasens cu obișnuința redacțiilor. Jurnaliștii sînt antrenați să creeze noul, nu să valorizeze vechiul. Cultura de a produce zi de zi ceva special și surprinzător este atît de puternic înrădăcinată încît avem impresia că oferind cititorilor lucruri refăcute sau vechi povești le dăm ceea ce în jargon jurnalistic se numesc ”conserve”. Ni se pare că e o muncă inferioară pentru noi și o ofertă facilă pentru oameni. Credem că-i păcălim și, de fapt, tocmai nefăcînd asta îi frustrăm!

De fapt, în multe situații, oamenii exact de asta intră pe net! Pentru a se ghida. Pentru a parcurge antologii. Pentru a se distra văzînd cele mai reușite bule din Cațavencii sau cele mai tari poante din Kamikaze.

Fiecare ziar are ceva antologabil. Răzvan Boanchiș, din Național, scrie niște portrete savuroase. Mă ofer, ca un Stalin al presei cum mă numește, să contribui în continuare la bestiarul lui.

Un modul digital, pe zone geografice și pe teme, al comentariilor personalităților străine găzduite în paginile de comentarii ale României libere ar fi ceva interesant. Vrei să citești opinii despre Asia, dai un clic. Te interesează America de Sud, alt clic. Ușor de zis, greu de făcut!

Hotnews, de pildă, a creat singura secțiune de dosare de corupție cît de cît comparabilă cu ce face presa străină, dezvoltată însă cu bani de la Uniunea Europeană, pentru că cei care i-au dat știu cît de importantă e o astfel de expunere structurată a mersului justiției.

În schimb, Gazeta nu și-a sistematizat nici măcar acum investigațiile într-o secțiune deștept făcută pe site. Noi înșine avem probleme de a le regăsi cînd le documentăm pe cele noi! Am răsuflat ușurați, palidă consolare!, cînd am citit că celor de la New York Times le-au trebuit 6 ani ca să creeze o secțiune pe site după atentatul din World Trade Center. Înghițiți de ziua de azi, neglijăm ce avem valoros.

4. Nu întîrziați în proiecte care nu merg!

Gazeta Sporturilor a lansat, pe 25 mai 2011, ediția de iPad. Ea a fost realizată cu un soft special achiziționat din străinătate, după modelul The Daily.

The Daily era ziarul electronic făcut de Rupert Murdoch cu suportul pe deplin interesat al lui Apple. Și cu investiții de zeci de milioane de dolari! Arăta ca un produs din altă lume! Firma lui Steve Jobs avea nevoie să-și adauge în bibliotecă de aplicații ediții a ceea ce se spera să fie noua formă de existență a ziarelor. Sute de ziare din lume au pariat pe aplicațiile de tablete.

Abonamentul la ediția de iPad a Gazetei costa 2,99 euro/lună, paginile nu semănau cu cele din ziar, existau zone spectaculoase de animație, multe subiecte erau dezvoltate interactiv, calitatea imaginilor și a publicității era încîntătoare. S-au înghesuit advertiserii? Nu. ”Cel mai important lucru pe care l-am aflat despre relația dintre publicitate și jurnalismul de calitate e acela că nu există o asemenea relație”, constată C.W. Andreson, Emily Bell și Clay Shirky în studiul ”Post-Industrial Journalism”.

E cinism? Deloc. Pur și simplu, au trecut 10 de ani de cînd marile corporații nu intrau cu publicitate în MySpace pentru că îl considerau nesigur pentru imaginea brandurilor. MySpace le-a răspuns că ”presupunînd că e multă audiență junk acolo, găsim un preț care vi se va părea atît de minuscul că va merita să vă băgați publicitatea”. Și i-a convins.

”Acum, totul s-a schimbat. Businessului de publicitate nu-i mai pasă să atingă publicul prin reclame.  Îi pasă să vîndă!”, spun autorii studiului citat mai sus, realizat la Columbia Journalism School.

Abonamentele pentru ediția de iPad, cîteva mii simultan, nu susțineau nici măcar parțial costurile. Am închis această ediție. E greu să-ţi admiți erorile, dar e mai rău să persiști în ele. N-a fost greșit că am încercat, am dat-o în bară pentru că am încercat la un grad costisitor de calitate și de efort redacțional, vînînd perfecțiunea.

Theodor Jumătate, colegul care a coordonat ediția de iPad, e unul dintre cei mai entuziaști și dedicați ziariști cu care am lucrat. Pentru orice redacție de cotidian din lume, el ar fi o achiziție. Nu bat cîmpii, în presa sportivă avem privilegiul de  a întreține contacte regulate cu ziariști din toată lumea. Ne citim unii pe alții, am primit mesaje de peste tot cînd ”The Economist” a scris laudativ despre inovațiile Gazetei. Dar, indiferent cît de multă muncă am vărsat în aplicația de iPad, n-a mers.

The Daily s-a închis și el. New York Times și-a oprit ”The Booming”, admițînd că ”Nimănui nu-i place să eșueze, dar operațiile fantomă ne fură timp, energie și resurse care pot fi utilizate în noi produse”.

Revin mîine. Cu ultima parte despre lecțiile acestor ani de criză.