Ministerul Stimei de Sine

sâmbătă, 13 octombrie 2012, 8:43

Da, să avem Ministerul Sinei de Sine! Așa sună propunerea lui Vasile Dem. Zamfirescu pentru guvernul României, acesta, următorul și în vecii vecilor.

Vă recomand trei cărți. Ele vin din trei lumi diferite, dar ceva nelămurit mă pune să le grupez. Nici măcar nu sînt convins că au ceva în comun, poate doar o părere de sîmbătă seara, ca o privire aruncată în noi înșine.

1. ”Nevroză balcanică”, de Vasile Dem. Zamfirescu, 292 pag, Trei, 29 lei.

Culegerea de articole recente ale lui Vasile Dem. Zamfirescu străbate societatea românească de pe șosea, acolo unde în violența din trafic e vizibil că ”reprimarea a rămas, la români, ca în comunism, principala modalitate de gestionare a instinctului agresiv” și pînă la portrete ale unor personalități publice în care se citește, dureros, prețul pe care încă îl plătim după ce comunismul ne-a impus ”egalitarismul, colectivismul și pacea socială”.

Pace socială, ce minciună! Pacea socială a adus războiul generalizat de azi, purtat între 19 milioane de ”Oameni neiubiți”, după unul dintre titlurile lui Vasile Dem. Zamfirescu.

2. ”De ce nu iau românii premiul Nobel”, de Alina Mungiu-Pippidi, 343 pag, Polirom, 32,95 lei.

Ea însăși ajungînd probabil în Facultatea de Medicină mai degrabă dintr-o decizie a contextului, Alina Mungiu-Pippidi reușește una dintre cele mai crude și adevărate pagini pe care am citit-o despre România comunistă, frază care explică în bună măsură și istoria ultimilor 20 de ani.

Fără supărare pentru toți părinții care citesc, ei înșiși crescuți la fel, incluzîndu-ne și pe cei care avem copii născuți după Revoluție, iată cuvintele răscolitoare:

”Pe 22 decembrie 1989 am dat buzna în secretariatul Facultății de Medicină, unde cele vreo zece secretare stăteau țepene, într-o tăcere glacială, și am răcnit la ele să iasă pe stradă, că dacă ieșim cu toți nu va mai fi cale de întoarcere.
Nici nu au avut curajul să privească în direcția mea. Numai secretara-șefă m-a urmărit pe culoarul pustiu să îmi spună să mă liniștesc sau pot provoca necazuri în cariera lui taică-meu, profesor la respectiva facultate.
E cu totul simptomatic că nu mi-a spus că aș putea avea eu necazuri: părinții noștri organizaseră așa de bine lucrurile, că întreaga mizerie morală românească ne era în general ambalată ca un sacrificiu al lor pentru noi.
De fapt, noi fuseserăm sacrificați, tot ce putea aduce a demnitate a noastră fusese vîndut nu doar pentru prezent, ci și pentru viitor”.

Crunt, așa-i?

3. ”În livadă, rîndunicile”, de Peter Hobbs, 188 pag, Polirom, 22,95 lei.

Hobbs nu a împlinit încă 40 de ani, dar are o forță gravitațională a cuvintelor care te lipește de pernă cînd îi citești cărțile.
Aceasta din urmă e o poveste atît de simplă că un alt scriitor ar fi epuizat-o pe suprafața unui bilet de tren. E, într-adevăr, un roman scurt, dar care reușește cumva să spună, prin gura băiatului pakistanez care este eroul principal, ceva ce nu mai are nevoie de adăugiri.

”- Eu sînt Saba, ai spus, iar numele mi s-a părut un dar minunat.
Încă mi se mai pare. L-am purtat cu mine multă vreme, cel mai prețios lucru pe care-l aveam. L-am rostit rareori, ca să nu-l pîngărească locurile în care am fost. L-am păstrat îngropat adînc în mine și, cînd nu aveam nimic altceva de care să mă agăț, îți șopteam numele o singură dată în întuneric, atent să nu fiu auzit, iar cînd făceam asta, ceva din tine îmi era dat și ceva din mine era salvat”.