Toți oamenii Londrei

marți, 14 august 2012, 1:20

Ceremonia de închidere a Jocurilor și de deschidere a cărții de povești

Olimpiada 2012 a fost cool și emoționantă. Ne folosește la ceva?

Scena s-a acoperit cu ziare. Oameni s-au înfășurat în ziare. Mașinile au primit huse de ziare, precum modelele secrete testate pe șosele pustii de mare viteză, dincolo de Cercul Polar.

Ziarele și ploaia au fost, în 2008, cartea de vizită a “momentului Londra” din festivitatea de predare a torţei de la Beijing. Ziarele și muzica au fost prezente duminică, pe tot parcursul ceremoniei de închidere a Jocurilor 2012.

“Cînd nu mai văd ziare consistente, știu că am ajuns într-o ţară cu probleme”, spunea un muzician.

De la ecranizarea cazului Watergate, ziarele n-au mai primit un asemenea elogiu la scară ca în spectacolul ultimei nopţi a Olimpiadei londoneze.

Octavian Belu și amintirile sale tipografice
Literele serifate din familia Times au rămas pe tot parcursul ceremoniei acolo, înscrise în podeaua uriașă în culorile United Kingdom pe care și-au luat “La revedere!” sportivii din cele 204 ţări.

“Aud că în ţară se tot închid ziare”, spune Octavian Belu. “Mătușa mea a fost căsătorită cu Bebe Firănescu, un vechi cronicar sportiv. Eram copil și, ori de cîte ori veneam în București, pierdeam vremea prin tipografie. Îmi plăceau zgomotul mașinilor și aroma cernelii și a hîrtiei”, își amintește antrenorul gimnastelor.

“Nu vreau să-mi imaginez lumea atunci cînd vor dispărea de tot ziarele și vom rămîne doar cu internetul și cu televiziunea”, mai zice el, uitîndu-se nostalgic la orașul uriaș în care și-a petrecut ultimele trei săptămîni.

“Dați televizorul mai încet și o să-i auziți!”
Englezii nici atît. Ei nu vor să accepte lumea fără ziare sau fără muzică și au spus-o de la începutul emoţionant și pînă la acest final melodios al Olimpiadei.

“Imnul nu se cîntă singur. Daţi televizorul mai încet și îi veţi auzi!”. Nu e un atac la televiziune, e unul dintre sloganurile campaniei publicitare “Don’t fly! Support Team GB”, imaginată de agenţia BBH Londra pentru British Airways.

“Ce curaj să-ţi inviţi publicul să nu-ţi consume produsul!”, spune Silviu Șefer de la Momentum, cei care s-au ocupat de marketingul COSR pentru Londra.

Nici nu știi care e eretismul maxim. Să fii companie aeriană și să-ţi îndemni clienţii să nu-ţi folosească produsul o vreme sau să-i rogi să dea niţel mai încet sonorul televizorului?!

Scuze pentru că au vorbit pe imn
Și ce să facă? Să devină voluntari, 70.000 de norocoși au fost aleși de către computer în 45 de minute dintre cei 250.000 de aplicanţi, să participe la Jocuri, să-și cumpere biletele enorm de scumpe, de la 45 la 300 de lire, sau să privească la televizor, dar un pic pe “mute”, ca să se audă muzica arenelor, imnul și inima orașului învelit în ziare.

Înaintea spectacolului de închidere, BBC și-a cerut scuze pentru că “în mod nefericit, comentatorii au vorbit pe imnul britanic la o ceremonie de premiere”.

Misterul vrajei
A trecut o lună de la prima corespondenţă a ziarului de aici, de la Londra. Oamenii străbat euforici străzile în această ultimă noapte. Euforici și grăbiţi, pentru că, peste cîteva ore e luni dimineaţa și se întorc la muncă. Efortul e ţesătură invizibilă în viaţa britanicilor. Efortul celebrat peste tot, de la efortul imaginaţiei și pînă la cel al mașinilor, pe care nu încetează să le elogieze. O sală întreagă a Muzeului Știinţei, mare cît parterul magazinului Unirea, este dedicată poveștii aburului.

Multă lume s-a întrebat de ce Jocurile londoneze au fascinat atîţia oameni de pe toate continentele și au lăsat o impresie de fascinaţie delegaţiilor, chiar și celor care se întorc acasă cu un sentiment sportiv împărţit între satisfacţie și deziluzie. România are palmares scindat, dar sportivii români au fost încîntaţi de ceea ce au trăit aici.

Cum se explică vraja?
1 Poate că primul motiv ţine de simbol. Într-o neașteptată încălcare de protocol, Regina a acceptat să joace în acel clip amuzant cu agentul 007, proiectat la ceremonia de deschidere.

Nu e nevoie să cunoști, cine cunoaște?, restricţiile Casei Regale pentru a fi mișcat de întîmplare.

La puţin timp după ce fusese onorată de o lume întreagă cu ocazia jubileului, Regina a renunţat la solemnitate și s-a supus propriei ironii. Pentru prima oară în cei 60 de ani de domnie ea s-a autoparodiat și asta, dintr-o dată, nu doar că a emoţionat mulţimea, de pe stadion și din faţa televizoarelor, dar a și detensionat toate așteptările negre, toate spaimele, tot pesimismul.

2 Apoi, a fost vorba de oraș și de ţară. Londra și-a pus la dispoziţia ochilor și minţilor oaspeţilor săi toate minunile. Parcurile, muzeele, străzile curate pentru un oraș cu 8 milioane de locuitori, capodoperele arhitectonice, transportul impecabil și sentimentul de siguranţă din miezul nopţii, totul a contat.

“Am simțit istoria și frumusețea, a fost cel mai frumos traseu de maraton pe care l-am alergat”

Le-am cules aceste cuvinte Constantinei Diţă, Lidiei Șimon și lui Marius Ionescu. Din ziare, am văzut că toţi cei peste 200 de maratoniști au furat mai apoi declaraţia de la ei.

E un oraș nu scump, ci exagerat de scump, dar dacă socotiţi că la muzeele de stat intrarea este liberă, că există 8 curse de avion pe zi București – Londra și că sandwichurile și salatele de la orice colţ de stradă sînt mîncarea favorită a mulţimii, gîndiţi-vă dacă nu vreţi să vedeţi chestia asta fabuloasă!

3 Oamenii sînt cei care, pînă la urmă, au făcut diferenţa. Amabili și politicoși, fără să fie servili, londonezii și-au depășit ei înșiși circumspecţia și au participat la Jocuri cu un entuziasm tulburător tocmai pentru că vine din partea unor cetăţeni maturi, în cel mai modern sens al cuvîntului.

N-au spus-o direct, dar le-a fost frică. Frică de atentate, frică de pedeapsa pieţei libere, “asemenea costuri nu se susţin!”, frică că-și vor pierde timpul, orașul și mîndria. S-au întrebat dacă vor fi în stare, dacă nu cumva metroul, voluntarii, organizarea sau toate la un loc vor ceda.

Dar n-au făcut-o cu frică. Îndemnaţi de acel gest crucial al Reginei, s-au apucat de treabă și de joacă, și-au văzut de viaţă și de muncă și au trăit din plin, transformînd cele 17 zile ale Olimpiadei într-una singură.

Au trăit cu bucurie, conștienţi, amuzaţi și prezenţi, așa cum bătrînii înţelepţi ai Atenei îi îndemnau pe oameni s-o facă.

Am văzut nevăzători în costume de voluntari, ajutaţi ei înșiși de cîini, dar ajutînd oameni. Am văzut voluntari în cărucioare indicînd, cu zîmbetul pe buze, drumul oamenilor care se grăbeau spre stadioane. Acestea nu le pot uita!

Londonezii au transformat această unică zi, e tot ce avem, gîndiţi-vă!, în “Momentul vieţii noastre” și în “Turul nostru de onoare”, așa cum titrează ziarele care la această oră au ajuns deja în tipar.

“Astea nu sînt știri, e panică!”
Gîndul întoarcerii în ţară nu e simplu. Aș minţi dacă aș spune altceva.

Din cînd în cînd, am tastat numele siteurilor românești și ale televiziunilor de știri. “Astea nu sînt știri, e panică”, îmi arată colega mea Luminiţa Paul textul din Der Spiegel despre efectul programelor de televiziune din Spania asupra oamenilor. “Normal că se uită jumătate din timp la sport. Dacă n-ar fi emisiunile sportive, spaniolii ar lua-o razna”, scrie ziaristul.

La noi e la fel sau poate și mai rău.

Mi-e frică să mă întorc în frică, chiar dacă tocmai am învăţat că nu ai de ce să te temi. Cine mi-a spus asta? Toţi oamenii Londrei.