Sticla de lapte de pe 9-10 Bywater Street

marți, 14 august 2012, 11:05

UPDATE: Primul ziar văzut în țară! Jurnalul Național publică pe pagina 1 un document care probează că SRI are spioni în redacția sa. Cum spunem, spioni peste tot, caraghioslîcul maxim…

Scrisoare cu fapte mărunte pentru un vechi jurnalist sportiv.

Dragă domnule Radu Cosașu,

Aceasta este ultima dimineață la Londra.

Singura cale pe care a găsit-o un jurnalist român pentru a rămîne concentrat pe Jocuri și pentru a nu păți un fleoșc sentimental a fost aceea de a evita, pentru o lună de zile, știrile din România. Ar putea spune el, ziaristul, „știrile politice”, dar ar minți.

Întîi, că știrile politice nu sînt politice, pentru că nu schimbă nimic în viața cetății și a oamenilor.

Am plecat la Olimpiadă în plin măcel atomic, „vom tranșa totul în cîteva zile”, și ne întoarcem în conflictul bombelor cu neutroni, așa se spunea pe vremuri, că sînt mai rele decît „atomicele”, cînd părțile pariază că se vor anihila în două-trei ore de vor rămîne clădirile intacte, dar fără suflete în ele.

Războiul lui acușica e ăsta și e un război care, văzut de departe, își dezvăluie farsa: e purtat de nimeni și e despre nimic.

Vorba Roxanei Cocoș: „Nemulțumitului i se ia darul”

N-am urmărit nici altfel de știri. Dar una și-a croit drum și a atacat pieziș.

„Radu Cosașu a anunțat că nu mai scrie în Dilema”, a șoptit pe mail un fost coleg, Mihai Brezeanu. Viclean, el a folosit mailul pentru că știe că jurnaliștii și-l citesc în căutarea confirmărilor de la cititori, așa cum așteptam cîndva „Poșta redacției”.

Am tresărit. Veți renunța și la rubrica de la Gazetă? Patronii paginii de opinii, Cristi Geambașu și Maria Andrieș, m-au liniștit că nu, nu se pune problema.

Cum bomba n-a căzut pe strada londoneză pe care am locuit, am zis, vorba halterofilei Roxana Cocoș în fața medaliei de argint, „Să nu-L mîniem pe Dumnezeu că nemulțumitului i se ia darul!”.

N-o să vă mai citim în „Dilema”, dar veți scrie în continuare în Gazetă, e bine și așa, cinstiţi să fim, ne pasă mai mult de cămașă.

SENZAȚIONAL: Motivele unei retrageri misterioase

Cum zilele au trecut și se apropia întoarcerea, jurnalistul s-a gîndit să verifice informația din două surse anonime, pe care convențional le va numi Mircea Vasilescu, redactorul șef al Dilemei, și Radu Naum, rubricant ca și dumneavoastră în paginile Gazetei.

„Cosașu n-a avut un motiv pentru retragere, altul decît acela că se concentrează pe ultimul volum memorialistic al Supraviețuirilor”, au spus ei.

Au încheiat cu propoziția „Radu Cosașu e bine”, oferită sub anonimat deplin și insistînd ca această informație exclusivă și strict secretă să nu fie legată de numele lor.

Meseria de ziarist sportiv

Pentru cei care vă citesc de peste patru decenii, nu e greu de imaginat de ce ați decis să continuați să scrieți despre sport. „Cronicar sportiv e meseria mea, de mic am visat să fac asta”, ați spus mereu.

Așa că jurnalistul a comis o trăsnaie. În ultima seară de la Londra, reporterul a adunat cîteva fapte diverse petrecute în aceste zile olimpice; știe orișicine că sînteți un mare fan al micilor întîmplări care ne îndrumă supraviețuirea…

Ceasul de 100 de euro al lui Bercean

… cum ar fi știrea că antrenorul Bercean de la judo nu vrea să renunțe nici în ruptul capului la ceasul de 100 de euro în ciuda valorii sale mondiale sau știrea, nițeluș mai veche, dar delicioasă din The Sun, descoperită de colega mea Luminița Paul, cu puștiul de 10 ani care s-a supărat pe mama lui că l-a certat în aeroportul din Manchester și care a plecat îmbufnat pe un culoar și, pînă să se dezmeticească, a ajuns la Roma!

„Nimeni nu m-a întrebat nimic, toată lumea îmi zîmbea și îmi zicea să trec mai departe”, a mărturisit copilul care a călătorit involuntar, fără pașaport și bilet. Asta politețe britanică și ăsta umor, pentru că, revenit acasă la mama certăreață, copilul a zis: „Nu mi-a plăcut Roma, dar am învățat cîteva cuvinte în spaniolă”.

RATB-ul mulțumește londonezilor

Aceasta e ultima dimineață într-o cafenea londoneză, la cîțiva pași de parcul pe poarta căruia scrie ceea ce poate fi cea mai tare inscripție a Olimpiadei, potrivită oricărui matur care se consideră proprietarul medaliilor puștilor din lot, de la Sandra Izbașa la Răzvan Martin: „În acest parc accesul adulților este permis doar dacă sînt însoțiți de copii”… asta am mai scris-o, dar mi se pare foarte tare… iată și o știre nouă…

… în prima dimineață după ceremonia de închidere a Jocurilor, regia de transport a Londrei a trimis locuitorilor, mi-au spus-o niște români de aici, un mail prin care mulțumește pentru înțelegerea problemelor de trafic din timpul Olimpiadei… mesajul se adaugă celui trimis de poliția locală, care raportează regulat cît cheltuiește și cîți hoți prinde…

Mo, du-te la culcare!

Nici un adult să nu meargă nicăieri fără să fie însoțit de copilul din el, vă dați seama ce nebunie ar stîrni dacă ai trece asta într-un program de guvernare, oricum ceva mai concret nu sîntem în stare să facem… uitați-vă la Mo, eroul britanic de la 10.000 și 5.000 de metri cum a promis că se duce să se culce și, cînd colo, întîi a apărut cu becul pe pălărie la ceremonia de închidere, iar ieri l-am văzut pe BBC la un show de întrebări și răspunsuri!

Străduța din Chelsea

În fine, ultima și cea mai dură informație, asta chiar că va zgudui chestia din temelii!

Nu o are nimeni, nici The New York Times, nici The Guardian, nici chiar L’Equipe, știm că îl citiți și de aceea puteți aprecia că nu ne lăudăm prea tare cînd spunem că „Gazeta noastră” a fost cel puțin egala francezilor la Olimpiadă, așadar, domnule Cosașu, în ultima seară la Londra am mers pe jos într-o operațiune sub acoperire, pîș-pîș ca să nu se prindă nimeni, pînă la adresa 10 Bywater Street.

Adresa e în Chelsea, e de înțeles și Mutu dacă vezi cum arată cluburile și vitrinele de pe bulevarde. Strada pornește chiar din King’s Road și e, de fapt, o fundătură drăguță, selectă și liniștită, suspect de liniștită la doar cîțiva pași de strălucirea zonei.

Incursiune în cuibul de spioni

În colț e un magazin de parfumuri artizanale și numerele 9 și 10 sînt undeva pe stînga, o casă albastă și una albă, tip, lipitd de celelalte case, nu vă lăsați derutat de poză, „puneți și voi o ilustrație din Londra”, i-am rugat pe cei din redacție, nu puteam risca o poză. Ca ziarist vechi, simți pericolul.

Te uiți în stînga, în dreapta, în spate, Alin Moldoveanu a ajuns deja în țară, el e singurul care ar putea să le dea o lecție tipilor pitiți în umbră. Ești pe cont propriu!

Cu lucrurile astea nu te joci, pentru că în orice clipă ar putea apărea un agent dublu sau triplu, înțelegeți ce zic, la București toată lumea se joacă de-a acuzele penale, de-a arestările și de-a agențiile secrete. Se fac și se refac liste, se preiau în forță televiziuni, e o frenezie a spionilor care au pretenția că fac jocurile lumii. Proasta de ea, lumea s-a ocupat cu Jocurile!

George Smiley

Mergi cu grijă și ajungi în fața casei șefului spionilor britanici, singurul șef valabil atunci, acum și peste 100 de ani, George Smiley, bărbatul resemnat să rezolve cazuri pentru a fi apoi dat afară.

Eroul lui John le Carre, scriitorul dumneavoastră favorit de „polițiste”, locuiește aici (numărul 9 apare în carte, la numărul 10 a filmat BBC ecranizarea) și oricine l-a citit știe că Smiley e mai real decît toți agenții secreți, din Chelsea și pînă la Mănăstirea Cașin.

El e făcut din carne și oase. E bărbatul în căutarea dezamăgirilor și iubirii, omul care știe că pînă la urmă ți-o furi de nu te vezi și nu de la Karla, care nu e o tipă, ci rivalul său sovietic, ți-o furi așadar de la întîmplarea minusculă, pînă ajungi tu însuți o știre ca o firimitură și amuzantă în absurdul ei.

Asta am vrut să vă raportez, domnule Cosașu, înainte de a reveni noi, cei de la Gazetă: aici, unde oamenii supraviețuiesc viețuind, am găsit casa lui George Smiley, e incredibil de mică, are lățimea de 8 pași, pe măsurate!

Iar în față, pe trepte, informație de interes public, stătea, ca un agent secret de filaj, o sticlă goală de lapte care aștepta să fie schimbată, de dimineață, cu una plină.