“Mi-am zis «Doamne, ce o iubește publicul pe învingătoare». Eu eram pe 2″

sâmbătă, 4 august 2012, 12:59

Lidia Șimon își continuă amintirile înaintea celui de-al cincilea maraton olimpic din carieră

De Mirela Neag și Cătălin Tolontan

Despre România, despre durere și despre vise cu Lidia Șimon. Mîine e cursa care poate fi ultimul său maraton

Ce crezi despre România, Lidia? „Că ne plîngem cam mult pentru cît de puține lucruri facem împreună”. O așteptăm să continue.

„Uite cum e în America”, spune atleta stabilită de peste 10 ani în Colorado. Hai repede în clasă, vine profa!, și urmează un sfert de oră neașteptat, un sfert de oră de educație civică, în care Lidia explică, în detaliu, cum trebuie aruncat gunoiul.

„Sticlele într-o parte, capacele de la sticlă în altă parte, etichetele de pe sticle în altă parte, în funcție de care sînt reciclabile și care nu sînt”. Hai, măi fată!

Medaliata olimpică s-a dus în bancă la școala civică

Tu cum ai învățat chestiile astea? Noi le încurcăm ori de cîte ori mergem în străinătate. „M-am dus la școală”, răspunde ea, neclătinată.

Școala de a fi împreună. „Noi, românii, nu cooperăm nici la lucrurile mari, nici la cele mici. Nici măcar vecinii nu sînt împreună”, explică ea.

E un interviu fără semne de exclamare sau așa ar trebui să fie. Lidia nu ridică vocea și nu are pretenția că punctează decisiv, ea își înșiră agale povestea și gîndurile înaintea cursei de maraton de duminică. Va fi singurul sportiv, femeie sau bărbat, care va alerga cinci maratoane olimpice.

– Recordul acesta absolut te-a motivat să mai tragi încă 4 ani după Beijing?
– Nu. (Caută cu privirea un sprijin, undeva pe axa invizibilă a alergării. Indiferent unde se află, tot timpul caută traseul pe jos) Într-o zi din cariera mea mi-am făcut promisiunea că voi trage cît pot ca să obțin ceva.

– Ce anume, Lidia?
Ezită, ezită pentru prima și ultima oară pe parcursul interviului.
– Medalia de aur la Olimpiadă?

Visul nerostit al fetiței muncitoare

Răspunde din ochi, răspunde nu ca un om, care ar da ușor din bărbie, ci ca un cîine credincios stăpînului despre care simte că nu mai vine, însă nimic din lume nu-l va îndepărta de aici, de la răscrucea de unde se uită în lungul uliței. Dacă te faci că dai cu o piatră după el, dulăul flocos se va roti în praf și va reveni, ațintit în așteptarea omului său.
Stăpînul Lidiei Șimon este visul care a cuprins-o cînd s-a apucat de atletism și care nu-i dă drumul din brațe nici acum, mîngîindu-i toate ambițiile de fetiță muncitoare.

– Bine, dar știi că șansele sînt foarte, foarte mici.
Nici ea, nici noi n-am rostit „medalia de aur”, e ca în discuțiile acelea cînd vorbești despre un lucru atît de prezent că nu mai e nevoie să-l numești.

– (Respiră). Da, însă cîtă vreme mă bucur că iau parte la curse, voi continua să alerg. În ziua în care nu o să o mai fac cu plăcere, mă las.

Norii parcurg repede cupola Londrei, aglomerația de acolo dă de lucru ofițerilor cerești.

Din cînd în cînd, o rază de lumină ajunge jos, pe străzi. Una dintre ele a căzut pe fața bărbatului de vizavi.

„Găsește ceea ce iubești!”

Îmbrăcat într-un tricou negru, e cam ciudat tipul, îngînă singur, de parcă stă în fața unei mulțimi de studenți. „Într-o dimineață m-am sculat și mi-am zis: nu-mi mai place ce fac, prea multe zile la rînd am simțit aceeași insatisfacție. Și atunci am plecat din funcție. Fără acea plecare, poate că Apple n-ar fi fost niciodată așa cum e. Caută și găsește ceea ce iubești! Și nu te neliniști. Cînd vei găsi, vei ști că ai găsit”. Omul cu tricou negru e Steve Jobs, în fața studenților de la Stanford.

– Știi, Lidia, ieri Camelia Potec ne-a spus același lucru: „Mă gîndesc dacă mă retrag. Deocamdată, mă arunc în bazin cu plăcere la 6 dimineața”.
– Are dreptate. Plus că și eu, și ea, ea are 30, nu?, eu am 39, deci amîndouă așteptăm să fim detronate de cele tinere. Va veni, sigur că va veni un moment în care voi spune STOP.

„Mi-a povestit Gabi Szabo cum s-a lăsat. Într-o zi, pur și simplu i s-a făcut rău gîndindu-se că se duce la antrenament. I s-a luat, cum se zice pe la noi. Apoi, n-a mai pus pantofi de sport în picioare luni de zile. Nici acum, din cîte știu, nu aleargă nici măcar de plăcere” Lidia Șimon

Momentul pe care nu-l poate uita

Discuția se învîrte în jurul aurului nerostit, șters cu cîrpa uzată a gîndurilor. „M-am întîlnit recent cu Naoko. E prietena mea. Tot timpul cînd ajunge în Colorado, trage la mine”. Naoko Takahashi este japoneza care a cîștigat maratonul olimpic de la Sydney, cînd românca a venit pe 2.

Lidia începe să povestească maratonul din 2000.

– Îți amintești și acum detaliile cursei?! Au trecut 12 ani.
– Da, îmi amintesc. Am fost atît de aproape de aur! Atunci am trăit un moment pe care, deși sîntem prietene, nu l-am lămurit pe deplin cu Naoko. Eram amîndouă în frunte. Obosisem, eram într-unul dintre acele momente de cădere, care nu sînt unul, așa cum se știe, ci mult mai multe într-o cursă. În fine, altceva vreau să vă povestesc. Eram umăr la umăr cu Naoko. Și, dintr-o dată, și-a scos ochelarii și i-a aruncat pe margine, prin fața mea. M-am speriat, nu mi-am dat seama ce-mi trece prin față, în timpul maratonului ai momente de halucinație. Mi-au trebuit cîteva secunde să mă repun în starea de atenție.

– Și ce s-a întîmplat?
– În momentul în care și-a aruncat ochelarii, unui cunoscut de pe margine a spus ea apoi, a țîșnit cu o forță care a vrut să-mi arate cine e șefa.

„Maratonul îți chinuiește corpul, dar se aleargă cu mintea. Atunci, la Sydney, am pierdut cursa cînd am simțit-o pe Naoko atît de puternică!” Lidia Șimon

– S-a dus pînă la final?
– Da, s-a desprins. Era foarte tare și, cum să spun, a fost în gestul ei ceva de genul „Uite cît de puternică sînt că și ochelarii ăștia mă încurcă!”. Interesantele lucrurile văzute din interiorul sportului, așa-i?

– Mai spune.
– La un moment dat, am încercat s-o ajung pe japoneză, dar erau sute de metri între noi. Am revenit doar cînd am simțit suflarea stadionului, Dumnezeule, ce momente am trăit atunci!, am alergat s-o ajung, nu aveam mari șanse, dar, uite, mi se ridică și acum părul pe mîini cînd îmi amintesc!, m-am întărit și eu cînd am auzit cum o aclama tot stadionul. Am terminat relativ aproape de ea, la cîteva secunde. Mi-am zis în minte: „Uoauuu, uită-te la oamenii ăștia cum o iubesc pe cîștigătoare!”.

Tăcem. Nu mai e mare lucru de zis.

Mai e doar de alergat un maraton. Duminică spre prînz, ora României. „Îmi pare atît de rău că nu se va sosi pe stadion”, șoptește Lidia. Fetița visează.

„Sînt o carnivoră!”

Lidia Şimon îşi dă seama de cît de bine se simte înainte de cursă după cîtă carne de vită reuşeşte să mănînce cu o seară înainte

De meniul zilnic al Lidiei Şimon se ocupă soţul. Şi acasă, în SUA, şi la Londra, în apartamentul „musai cu bucătărie” din Londra, pe care l-au închiriat pentru cele două săptămîni de dinainte de cursa olimpică. Cumpărăturile le fac împreună, dar la cratiţă stă Liviu. „Eu sînt Masterchef”, susţine acesta fără modestie. Şi ştie ce spune. În mai puţin de oră, Liviu reuşeşte să-i pregătească Lidiei cina indiferent de ce trebuie să gătească. Este masa cea mai importantă a ei din zi deoarece trebuie să recupereze cele două kilograme pe care le dă jos după kilometrii alergaţi dimineaţa. Meniul este compus dintr-un aperitiv de brînză mozarella cu roşii. Urmează felul principal. Peşte la cuptor, de obiecei white-fish sau cat-fish, cu garnitură de fasole verde fiartă, cartofi natur cu pătrunjel. Şi un bol cu roşii, ceapă, spanac şi mixt de
frunze de salată.

„Este mai consistentă carnea de vită, dar aici, la Londra, este prea tare şi nu o pot mînca. Sper ca în Satul Olimpic să fie mai bună deoarece în seara de dinantea cursei sînt obişnuită să mănînc vită cu paste. Îmi dau seama cît de bine voi alerga a doua zi dacă seara reuşesc să mînănc jumătate de kilogram de vită”, a mărturisit Lidia.

Micul-dejun al atletei este unul sumar. Ouă fierte şi cîteva felii de pîine cu dulceaţă. Şi masa de prînz este una uşoară „pentru că după efort nu pot înghiţi mai nimic”. Nu are preferinţe culinare, dar un lucru nu trebuie să lipsească din meniul sportivei niciodată. Carnea, indiferent de care. „Pot să mănînc paste cu pîine pînă nu mai pot, dar dacă nu am şi carne parcă nu aş fi mîncat ninimic”, a mai spus Şimon.

Prima parte: ”Suport greu rușinea. Prefer sîngele din pantofi”