Imnul nu se cîntă singur! Ţineţi cu România!

sâmbătă, 28 iulie 2012, 12:05

Trimişii Gazetei au transmis LIVE de pe Stadionul Olimpic ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice

De Cătălin Tolontan și Marian Ursescu

„Imnurile nu se cîntă singure”, scrie pe panourile de susţinere a Great Britain Team din metroul londonez.

Tot metroul ni s-a vărsat în cap aici, pe Stadionul Olimpic! Sînt 80.000 de oameni şi pe cuvînt că primii pe care i-am întîlnit, unde altundeva decît la o coadă!, au fost Ion Ţiriac, Octavian Morariu şi soţia. Soţia ultimului că ale primului ar fi crescut audienţa televizată cu 50%. E un compliment.

Oricum, Ţiriac a slăbit şi arată formidabil, ar putea reintra la Wimbledon la dublu cu Tecău. Dar ar pica testul antidoping pentru că e inexplicabil ca la 73 de ani să arăţi ca la 55.

Ţiriac la coadă la mîncare
„Uite, vedeţi încă se stă la coadă”, glumeşte Ţiriac către noi. „Am făcut 4 ore pînă aici”, adaugă fostul preşedinte al COSR. „Noi am făcut 20 de ani”, îi spunem. Și încă n-am ajuns.

Dar poate că vom trăi să vedem organizată în România nu o Olimpiadă, asta e realist vorbind imposibil, ci măcar cîteva competiţii majore.

Spectacol savuros, organizare slabă
Ţiriac are dreptate cu înghesuiala.

Organizarea scîrţîie şi, dacă asta s-ar fi întîmplat în China, toată presa mondială ar fi sărit în sus. Londra însă e, deocamdată, cauţionată.

Noi n-am organizat Olimpiada „in the middle of nowhere”, trimitere la Salt Lake City, dar şi la Atlanta, a spus premierul Cameron, ca replică la îndoiala candidatului republican Romney, aflat în vizită la Londra.

Imediat, primarul Boris Johnson a apărut în faţa a zeci de mii de oameni în Hyde Park și a întrebat mulţimea: „Sîntem gata?”. Ce era să răspundă mulţimea?

Testul adevărat urmează!
Adevărul e că transportul a mers prost azi, în ziua ceremoniei de deschidere spre stadion, planificările au căzut şi nu s-au respectat chestii elementare, nu doar pentru media, ci şi pentru delegaţiile de sportivi.

Sigur, englezii de la organizare sînt în continuare civilizaţi şi vor să te ajute, dar asta nu îi face neapărat eficienţi. Să ne bucurăm însă în faţa spectacolului. Testul adevărat va veni începînd de sîmbătă dimineaţa, la competiţii.

Şi nu, nu sînt fan al Chinei, dar faptele sînt încăpăţînate, e o vorbă pe care englezii o cunosc foarte bine de cînd le-au aruncat yankeii ceaiul în mare.

Ovaţii în picioare pentru Regină
Să ne bucurăm, aşadar. Să ne bucurăm cu James Bond, în versiunea tăioasă a lui Daniel Craig, filmuleţ inserat după primul moment al serii, epopeea idustrială.

Povestită ca la clasa a patra, acţiunea e asta: Craig se duce la Regină, aplauze îndelungi cînd aceasta apare pe ecran, şi o aduce la stadion. Nu în film, pe bune.

Regina apare în aceeaşi rochie ca în peliculă. Coboară cîteva trepte, e vizibil emoţionată în ciuda antrenamentului său secular, transmis prin ADN, n-am văzut niciodată pe un stadion un lider aplaudat cu atîta sinceritate.

Imnul copiilor în pijama
Acum exact 5 zile am văzut-o la cursa de cai de la Ascot, acum e mult mai obosită de povara evenimentului şi a celor 80.000 de suflete care i s-au lipit în dreptul inimii, îşi arată dintr-o dată vîrsta, poate că e şi boala soţului, poate că pur şi simplu e şi ea un om.

Imnul e cîntat de un cor de copii în pijama. Delicios! Numai britanici ar fi capabili de atîta dezinvoltură. O spun şi colegii mei de la masa presei. În stînga e o blondă de la Times şi în dreapta un coleg al ei care la a doua bere. Iau ştiri pe twitter, se agită, se miră că defilarea va începe cu Grecia, nu alfabetul nu s-a schimbat, doar că dacă nu erau grecii nu mai eram acum aici. Nici un imn nu se cîntă singur!

Facem şi noi pe deştepţii, de fapt au nişte ziare co-lo-sale! Astăzi au, fiecare, peste 100 de pagini, inclusiv gratuitele din metrou. Sînt o încîntare de inventivitate jurnalistică, nu se compară cu nici o presă din lume!

Uriaşa tribună cu celofanul pe cap
Cineva de la Realitatea TV zice că am fost măgar azi într-o intervenţie. Probabil. Regret. Am greşit. Dar ceea ce simt, şi uriaşa tribună a presei scrise, cu oameni care muncesc cu un ochi la laptop şi cu unul la spectacol, trăgîndu-şi celofanul peste cap şi peste calculatoare sub ploaie, îmi întăreşte impresia: televiziunile din România mănîncă din ştirile presei scrise şi faptul că ne-am predat necondiţionat în faţa lor a fost o eroare. Niciodată, BBC nu va trăi din ceea ce produce Times.

Stai că apare şi Mister Bean! În curînd numai cu Gazeta Sporturilor! Serios, mister Bean e pe stadion şi cîntă la pian.

Începe un moment muzical amestecat, the best of  Mai-multe-decenii, e clar că Boyle și-a gîndit spectacolul pentru TV, „e bestial!!!” ni se spune din redacția care se benoclează la TV, asta ca să vedem cine e boss-ul, apropo de inutilele noastre frustrări de jurnaliști de presă scrisă.

Defilează toate marile formații britanice. Tribunele luminează colorat. Din cînd în cînd, cîte un șef de stat se ridică și face poză către Regină.

Rap și nevoia de sînge proaspăt
Cînd pe gazon apar flăcările, în tribună se simte căldura. Se trage cu lasere verzi din tribună în timp ce  aerul se umple cu acordurile coloanei sonore de la Trainspoiting. Vine un clip cu Amy. Urmează rap cu Dizee Rascal. Data viitoare pentru ceremonia de deschidere o să angajăm un puști de 18 ani.

18 ani împliniți la Rio că se trece și ăsta pînă în 2016, noi sîntem deja „Pa”, sîntem depășiți, să vină Grecia, să vină Alina Dumitru și Ana Maria Brînză, să alerge Bolt și ăia de-i mai cunoaștem!

Ce țară are mai multe medalii per capita?
Aha. Pe ăsta îl știm. E Sir Berners Lee, omul care a inventat World Wide Web. Și pe Beckham, care se dă cu șalupa pe Tamisa. Aduce flacăra. Dar mai e pînă la aprinderea ei, acesta este marele secret.

Între timp, pe gazon începe defilarea delegațiilor.

Deschide Grecia. Mai mică decît de obicei. Apoi țările cu A. Comentatorii de la BBC se plictisesc deja și se joacă: „Ce țară are cele mai multe medalii per capita?”. „Noua Zeelandă”, răspund tot ei. Ironia se referă la oi.

Țara călugărilor și aplauze pentru Canada
Pe pistă apare Bhutan. Ultimul regat religios al lumii. Nu-i interesează PIB-ul, ci fericirea. Singurul lor aeroport nu are sisteme moderne de ghidare. Dacă se lasă ceața, pleci mîine sau poimîine. Fabuloasă țară!

Brazilia e prima delegație care umple un segment uriaș de pistă. Dar chiar și ei sînt mai puțini. Tendința e clară. De cînd medaliile se obțin mai greu, toată lumea a lăsat-o mai ușor cu defilarea la 11 noaptea. Acasă a trecut de miezul nopții.

Lotul Canadei e întîmpinat cu aplauze îndelungi. E o delegație mare.

Lupta pentru imaginația lumii
China primește și ea aplauzele unei mari puteri sportive. Și ei și-au trimis mai puțini sportivi la pelerinajul mîndriei naționale.

Dacă pînă și chinezii, maeștrii ritualurilor, au abdicat de la ideea de a impresiona prin numărul de la festivitate, e limpede că toată lumea se concentrează pe medalii!

Sperăm din toată inima ca Alina Dumitru, cea care începe peste 10 ore competiția de judo, să poată dormi în această noapte, ultima de dragoste, prima de război, războiul pentru imaginația lumii, am mai scris asta, dar mi se pare cea mai bună definiție a sportului.

Lupta pentru imaginația unei lumi care, bucată cu bucată, Dominica și Republica Dominicană, El Salvador și Etiopia, continuă să parcurgă pista acoperită cu un covor gri.

Noi așteptăm 10 medalii, Finlanda, una!
Apare Finlanda, care dă an de an un loc pe podium la clasamentul nivelului de trai, fie pe țări, fie cu Helsinki, unul dintre primele orașe ale lumii în care merită să trăiești. Acum două zile, colega Luminița Paul a fost invitată la o emisiune în studioul nou al BBC Radio.

Au participat jurnaliști din mai multe țări. Cînd Luminița a spus că „noi așteptăm puțin peste 10 medalii”, ziaristei din Finlanda i-a căzut fața. „Noi mizăm pe una singură”, a zis scandinava.

Între timp, stadionul s-a înclinat de vedete. Trec Franța și Germania. Nemții sînt îmbrăcați în sacouri albastre, băieții, și sacouri roz, fetele. Ca de obicei, vor lua spuma Jocurilor.

Bubka
Spunea deunăzi trăgătorul Alin Moldoveanu că „nemții au 1,5 milioane de trăgători cu legitimație, noi avem cel mult 200 de sportivi”. S-a făcut ora 1 în țară, aici este 11 noaptea și nu reușim să-l vedem pe premierul Ponta în tribună, dar îl zărim pe Bubka, mai bine!

India e și ea aplaudată la scenă deschisă de tribune. Apropo de Victor Ponta. A spus la conferința de presă de la ANS că „vreau ca Londra să devină momentul în care să luăm totul de la capăt în sport”. Frumos și atît de angajant că îl obligă.

Șefii de stat sau onorul sportivilor lor
Au fost atîția premieri și președinți la aceste ceremonii ale Olimpiadelor. Au venit, au văzut, au plecat. Și imnul nostru a continuat să se cînte prin case, prin ferestrele blocurilor, prin aerul sufocant al cartierelor. După 20 de ani avem cîteva stadioane. Atît.

Însă un imn, ca să nu se cînte singur, are nevoie de spațiu, de săli, de bazine, de stadioane de atletism, că tot a pătruns Jamaica pe pistă și lumea a luat foc. Apoi vine Japonia, la fiecare țară șefii de stat se ridică în picioare, au fețele luminoase.

„Cred cu putere că Jocurile sînt o forță masivă a binelui în această lume și a punerii laolaltă a oamenilor”
Sir Paul MacCartney

Țara Lidiei Șimon
„Domnule Tolontan, eu nu țin cu România, eu țin cu țara noastră”, îmi scrie cineva pe blog, la 1 și 10 noaptea, ora Bucureștiului. În tunetul de la Londra, nu-mi dau seama dacă e o metaforă. Țara fiecăruia, țara pe care o dorim, țara civilizată și cuviincioasă?

„Ce greu sîntem noi împreună”, ne spunea chiar azi Lidia Șimon, cea care n-a mai fost de doi ani acasă, dar care asta visează. „Ne-am luat bilete pe 6 august spre București, a doua zi după maraton”, ne spune Lidia.

Și țara Constantinei Diță
„Cînd mă las vreau să vizitez lumea”, zicea Constantina Diță. Cu ce începi, cu o insulă din Caraibe? „Cu traseele din România, bineînțeles. Nu mi-am văzut niciodată ca lumea țara”, a răspuns campioana olimpică. „Cu mănăstirile Bucovinei”, a adăugat. Jurăm pe un sombrero mexican că nu patetizăm. Așa au spus și Pușa, și Lidia. Despre asta vom mai vorbi.

Moldovencele de peste Prut sînt îmbrăcate în ii, Nauru e insula îmbogățită din fosfați și sărăcită tot din asta, nu mai e mult pînă la România.

Tîmple în noapte
Apare Palau, un arhipelag de mărgean despre care Papa Ioan Paul al II-lea a spus că e cel mai frumos loc pe care l-a văzut în lume. Cafeaua de la masa presei a urcat periculos în tîmple, mîine dimineață la prima oră avem de acoperit canotaj și judo, bazele de concurs sînt departe, ceremonia va mai dura încă o oră cel puțin, cu încă o oră și jumătate pînă acasă, asta e, imnul nu se cîntă singur, fiecare face ce poate.

Prin fața tribunei oficiale mărșăluiesc polonezii, sînt sub România în clasamentul all time pe medalii de aur olimpice, e o realizare uriașă a noastră, avem ce apăra!

Țara noastră, a tuturor, țara care se numește ROU
În sfîrșit, „Roumanieeee”, ROU cum scrie pe tricouri, căci Olimpiada i-a rămas credincioasă baronului Coubertin. Știm pe cineva foarte emoționat. Ivan Patzaichin, cel a cărui firmă a conceput costumele de prezentare. Ele nu sînt arătoase de aproape, dar dau clar bine la televizor.

Tecău duce steagul, apoi vin, țanțoșe și cu adevărat frumoase, fetele de la scrimă. Pe ecran apare fața cunoscută a Laurei Badea, plasată undeva între oficiali. Abia acum îi vedem în susul tribunei oficiale pe Ponta și pe Daciana, îmbrăcată într-o fustă roșie și o vestă multicoloră. Jos sînt și băieții de la judo. Plutonul e încheiat de poloiști, bărbații perfecți.

Premierul și soția salută fericiți cu mîna, lîngă ei se ridică încă doi bărbați în costume, sperăm din toată inima să nu fie sepepiști, aici nu te poate ataca decît un balon scăpat de vreun copil în pijama.

Somnul Alinei și visul nostru
Alfabetul imnurilor care așteaptă să fie cîntate a ajuns la Ucraina. Și, dintr-o dată, doamna Obama se ridică din tribună și salută șirul lung bleumarin care a ocupat pista. Este delegația Statelor Unite, cea mai puternică echipă polisportivă a lumii.

Americanii au venit enorm de mulți, și-au adus la ceremonie toate vedetele, se întorc cumva acasă și blitzurile din tribună le luminează calea.

Mai sînt 8 minute pînă la miezul nopții la Londra și ora 2 dimineața la București, au trecut 20 de minute de cînd au defilat românii, nu știm exact ce ne-a apucat cu minutele, poate că ticăie visul din somnul Alinei Dumitru, „în ultima vreme sînt între vis și trezie, genul acela de somn neodihnitor”, dormi, Alina, tu ești cea care în prima zi ne poți face să visăm!

Nu ne dăm pe nimeni!
Masa presei vibrează. A apărut delegația gazdelor! Din tavanul stadionului cad ninsori de hîrtie, ca la meciurile din Argentina ’78, a apărut și un elicopter care aruncă manifestele albe pe care nu scrie nimic, manifestele albe pe care se aude imnul britanicilor. Prindem între degete o bucată fină de hîrtie. E albicioasă și translucidă.

Bucureștiul presează, „haideți, e timpul să terminați articolul!”, în tipografia din Bucureștii Noi e probabil cumplit de cald, dar nu ne dăm duși, nu ne dăm pe alții, nu ne dăm nici pe britanici, nici pe nimeni altcineva, pentru că noi am venit aici ca să cîntăm imnul.

Și, așa cum frumos au spus gazdele noastre, imnul nu se cîntă singur. Țineți cu România!