TOLO.RO
TOLO.RO
Ceasul din turla bisericii tocmai bătuse de trei ori. În satul Şanţ, de la poalele Munţilor Rodnei, mai erau 10 minute pînă la finalul orei de sport din data de 3 martie. Emilian Radeş, 9 ani, s-a ciocnit cu un coleg într-un dribling prelungit. Jucau cel mai frumos fotbal al lumii, ăla unu la unu, fără tactică şi scor. Fotbalul care porneşte dimineaţa, cînd te strigă prietenul peste ulucă sau în faţa scării de bloc şi se termină pe 15 septembrie, cînd începe anul şcolar.
miercuri, 16 martie 2011, 11:00
Ceasul din turla bisericii tocmai bătuse de trei ori. În satul Şanţ, de la poalele Munţilor Rodnei, mai erau 10 minute pînă la finalul orei de sport din data de 3 martie. Emilian Radeş, 9 ani, s-a ciocnit cu un coleg într-un dribling prelungit. Jucau cel mai frumos fotbal al lumii, ăla unu la unu, fără tactică şi scor. Fotbalul care porneşte dimineaţa, cînd te strigă prietenul peste ulucă sau în faţa scării de bloc şi se termină pe 15 septembrie, cînd începe anul şcolar.
„Încălziţi şi nervoşi s-au îmbrîncit puţin şi am strigat la ei”, îşi aminteşte profesorul. Plini de noroi, cei doi puşti-cocoşi s-au aşezat pe nişte buşteni. De atunci, Emilian nu şi-a mai amintit nimic şi legătura lui cu oamenii s-a rupt. A murit după zece zile de comă, fără să-şi mai vadă părinţii, reîntorşi disperaţi din Spania. Doctorii i-au diagnosticat băiatului un anevrism.
Statisticile vorbesc despre aproximativ 85.000 de copiii care cresc singuri în România pentru că părinţii lor lucrează în străinătate. Emilian e doar cazul cel mai recent şi mai dureros. Cazul după care colegul meu Alin Fornade a mers, l-a găsit şi a scris un articol despre copiii care se joacă şi mor fără părinţii lor.
În faţa clasei de la şcoala din comună, două fete pun flori. Profesorii au scos pe hol banca lui Emilian, ca oricine din şcoală să se poată reculege aici. Deasupra băncii siguratice, cîteva bucăţi ezitante de scoci, „scociul se lipeşte greu pe zid, dar măcar e transparent”, împing pe perete foile de hîrtie cu mesajele copiilor către Emilian. În cuvinte simple, colegii îl regretă şi speră ca el să ajungă înger, o meserie frumoasă, chiar dacă nu foarte bine plătită. Înger precum cei care vin mai pe seară, în curtea şcolii, şi sting cu o suflare uşoară ţigările celor din clasele mari, băieţi şi fete care s-au apucat de fumat şi de aşteptat părinţi.
Click pentru mărire
Leo • 17 martie 2011, 0:28
Tolo, macar zilele astea puteai sa scrii despre ceva mai vesel, mai optimist.
Sergiu • 17 martie 2011, 1:30
Îti jur ca sufletu-mi este sfâsiat de povestile acestea, nu am fost orfan dar am crescut de parca as fi fost iar copiii fara parinti responsabili ma afecteaza enorm.
Îti promit Catalin ca am sa lupt din rasputeri sa schimb atât cât pot aceasta stare prin intermediul asociatiei pe care o conduc în Spania si sper ca în cele din urma campaniile mediatice sa impulsioneze cumva guvernantii sa ia masuri, sau macar parintii aia sa-si regaseasca dragostea pierduta…
sorin • 17 martie 2011, 2:45
Tolo,
as zice ca la acest articol nu trebuie sa posteze decat cei care au pierdut pe cineva.
Desi as putea comenta…dar, chiar si asa, nu am sa scriu nimic…durerea este prea mare si, chiar daca prin scris, reusim sa ne mai descarcam nitel, acum nu am reusii mare lucru.
Nu comentez tocmai pentru cei plecati dintre noi….si numai pentru ei.
DISS • 17 martie 2011, 3:51
Emotinant Cataline!
Nu crezi insa ca randurile astea ar trebui adresate celor care construiesc sali de sport la pret de stadioane si stadioane la pret de navete spatiale???
Cu baietelul din articol ceea ce s-a intamplat se putea intampla si daca parintii lui ar fi muncit -pe trei lei,e adevarat!- in Romanica!
Nu cred ca se poate face legatura intre cele doua evenimente ,sti si tu tot atat de bine ca si mine ce inseamna un anevrism cerebral si cate „eforturi” depun doctorii de la noi……
Oricum,ma repet,un articol emotionant!
vali • 17 martie 2011, 7:10
am inteles. Si ma refer la voi……cei care vesnic aveti ceva de comentat la articolele scrise mai bine sau mai putin bine. Am intelesca atunci cind nu vi se pare ca duhneste ceva din acele rinduri….nu scormoniti!!
Ce sa scrieti voi despre drama unor copii ramasi prea devreme in grija bunicilor!! Fara suflet si murdari pe ochi, nu va impresioneaza lucrurile simple!!Dar sa vedeti dc se vorbeste despre personaje gen mitica, gigi, mititelu….atunci aveti glas…sau raget!!
Tulburator articol d-le Tolontan.Jos palaria!
Jose • 17 martie 2011, 8:51
Atat de trist…
andrey • 17 martie 2011, 9:43
ma nush poate sunt eu nebun dar eu ii vad si pe profesori vinovati in situatiile astea,parca nu se implica suficient in educatia copiilor,mai ales in cazul celor a caror parinti sunt plecati in starinatate…vin la ore predau lectia ii noteaza si pleaca,cand ar trebui sa discute cu ei si sa le mai asculte din cand in cand problemele chiar si de sanatate…in rest ce sa zic ….pacat…mare pacat..
relu71 • 17 martie 2011, 12:05
Sunt parinte si astfel de lucruri ma zguduie.Aceste intimplari ma fac de fiecare data sa ma gindesc de 7 ori atunci cind sefu imi cere sa ramin peste program sau cind ma pun in fotoliu sa vad un meci.Prefer sa stau cu fetita mea cit mai mult posibil si sa ma bucur de fiecare zimbet al ei.Cei care isi parasesc copiii pentru citiva euro in plus ar trebui sa fie obligati prin lege sa stea o saptamina doar cu copilul lor ( fara telefon , ziar , televizor etc).Sa vedem citi ar mai pleca apoi!E trist acest articol dar din pacate adevarat.Si poate , tot din pacate , este rar un astfel de articol.Felicitari domnule Tolontan ca , fie doar si citeva ore ,ati iesit din mocirla vietii (chiar si sportive ) de fiecare zi.
Cipri • 17 martie 2011, 12:46
Impresionant.
Macar dv. scrieti si altceva.
Multumesc, chiar daca este trist.
Sergiu • 17 martie 2011, 15:59
@DISS: deja ma calca pe nervi cei care citesc fara sa aiba habar de ceea ce vad desi autorul articolului s-a straduit sa fie explicit…anevrismul nu a fost provocat de o afectiune ereditara sau consecinta a unei complicatii a unei boli stiute, ci de o banala lovitura în curtea unei scoli !
Copilul meu a fost lovit de o masina cu oglinda retrovizoare în zona occipitala (ciudata lovitura dar explicabila prin faptul ca baiatul meu mergea pe bordura de la marginea trotuarului în sensul de mers al autovehiculelor), salvarea a sosit la timp, medicii din Câmpina l-au trimis la Ploiesti, acestia l-au trimis în Bucuresti la asa numitul spital nr. 9, pe tot parcursul acestui traseu baiatul a avut parte de îngrijirile medicale adecvate, iar acolo am sarit la gâtul celebrului prof. univ. dr. Ciurea speriat de gândul ca baiatul meu nu va fi tratat cu atentie…
Nici nu vreau sa ma gândesc ce ar fi fost daca atunci când copilul meu a deschis ochii eu si mama lui nu eram lânga el, nu mi-as fi putut ierta niciodata daca nu si-ar fi revenit ! Tot asa cum nu-mi pot ierta faptul ca nu am fost lânga tatal meu atunci când a murit, desi el mi-a lipsit în copilarie…
Articolul domnii mei este despre ceea ce am fi putut face, despre ceea ce putem face si nu realizam ! Nu este vorba despre fatalitate…daca ma însel te rog sa-mi spui Catalin.
codymihai • 17 martie 2011, 19:33
Tolontan…ce zici de lansezi un zvon cum ca piti ar prelua U Cluj din vara?…pentru ca ei au bani si sunt dispusi sa astepte cativa ani pentru performanat…o sa aiba stadion ….de fani ce sa mai zic…mersi…esti super tare