Lidia Şimon: „După cutremur am căzut în genunchi şi am vrut să văd o faţă de om”

sâmbătă, 12 martie 2011, 12:42

de Catalin Tolontan si Mirela Neag

Din Nagoya, vocea Lidiei se aude perfect, calm şi îndurerat. De fapt, întîi răspunde Liviu, soţul ei. „Da, ştiu că ne-aţi căutat. Şi noi doream să vorbim cu cineva din ţară”, spune el. E emoţionat. În jur se aude zgomot de oameni, tacîmuri şi discuţii. „Sîntem la masă, n-am mîncat de o zi întreagă”. Povestea japoneză a familiei Şimon este fabuloasă. „Abia azi ne-am regăsit toţi trei. V-o dau pe Lidia şi apoi vorbim şi noi”, spune Liviu.

Lidia ia telefonul şi iese afară din restaurant. E liniştită şi preocupată în acelaşi timp.

– Eu nu am întrebări Lidia, începe tu.
– (O simţi cum zîmbeşte discret, e zîmbetul acela ritualic cu care începe fiecare interviu după Maraton) Se simte o mare suferinţă aici. Tocmai pentru că sînt atît de legată de Japonia, în sufletul meu îşi face loc această durere. Noi sîntem mai la sud de Tokyo, dezastrul masiv e în nord, dar tristeţea s-a răspîndit peste tot.

– Cum sînt oamenii în jurul vostru?
– În prima zi şi-au păstrat calmul şi tăria. Chiar liniştea, aş zice. Dar azi dimineaţă, cînd s-au trezit şi au realizat efectele cutremurului din toată ţara, i-am văzut plîngînd şi îngrijoraţi. A apărut şi incendiul de la centrala nucleară despre care se vorbeşte chiar acum, sînt tulburaţi. S-au comportat admirabil, au rezistat fricii, dar acum resimt durerea.

– Tu cum ai trăit cutremurul?
– Eram singură în hotelul de la Nagoya. La etajul 17, ultimul, vă daţi seama. Totul s-a mişcat, a fost  ceva ce nu voi putea uita niciodată. Eu în 1977 eram un bebe, aveam 4 ani, nu-mi amintesc cutremurul din România. Ce mi s-a întîmplat aici a fost şocul vieţii mele.

– Cît a durat?
– Minute cred, nu-mi dau seama. Cînd s-a terminat prima parte am ieşit pe hol şi am căzut în genunchi. Doream să văd faţa unui om. L-am văzut, era un japonez, palid şi el şi i-am spus cîteva cuvinte, nu ţin minte nici ce şi nici în ce limbă. Dar aveam nevoie de imaginea figurii unui om.

– Apoi?
– L-am sunat pe Liviu, el era în avion, venise din America şi aterizase la Tokyo. Era pe pistă în aeroport.  Am reuşit să vorbesc foarte puţin, am aflat că şi el şi copilul sînt bine şi s-a întrerupt. Au început replicile, una după cealaltă. I-am sunat pe organizatorii maratonului şi mi-au spus să stau liniştită pentru că hotelul e foarte sigur. M-am mai liniştit şi m-am ghemuit în baie, la fiecare replică, sub o grindă. Asta mi-am amintit din România că ar trebui să fac.

– Au fost zeci de replici.
– Da, nu le-am putut număra. Apoi m-am uitat la televizor pe CNN. Au venit şi televiziunile japoneze şi mi-au cerut o declaraţie după ce s-a aflat că s-a anulat Maratonul. Le-am spus că eu mă gîndesc mereu, chiar şi cînd trec strada, că nimic nu e uşor şi că trebuie s-o fac şi pe asta, să reuşesc. Şi că sînt convins că vor reuşi să-şi refacă ţara chiar dacă acum e groaznic ce li se întîmplă. Dar nu ştiu cîte popoare ar fi rezistat la ceea ce rezistă ei, acum. E mă privesc ca pe o prietenă, eu îi privesc ca pe prietenii mei şi-i admir şi sînt lîngă ei.

– Pe Liviu şi pe copil cînd i-ai văzut?
– Au reuşit să ajungă abia azi dimineaţă în Nagoya. Avionul lor, sosit din America, a stat după cutremur trei ore pe pistă pînă s-au refăcut sistemele. Acolo seismul s-a simţit şi mai rău decît aici. Apoi, au decolat spre Osaka, nu spre Nagoya direct, pentru că aici se inundase aeroportul de la tsunami. Vă daţi seama prin ce-au trecut şi ei.

– Ce ţi-ai spus cînd i-ai văzut?
– Ce le spun şi românilor, prin voi, prin Gazetă. Să ne rugăm pentru fiecare zi pe care o trăim, pe care am primit-o. Nu ştiu şi nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar întîmpla în România într-o astfel de situaţie. Dar fiecare zi din viaţa unui om contează!

Şi pentru că fiecare zi contează, Lidia se gîndeşte ce va face în continuare. Ea ar fi trebuit să stea cu familia încă trei săptămîni în Japonia după maraton. „Mă pregătisem să alerg, pentru un sportiv anularea înseamnă să cazi jos, de sus. Ştiu că e o problemă mică faţă de ce se întîmplă în jur, dar mi-aţi cerut să vă spun cum mă simt şi asta simt. Durere şi cădere de sus!”.