20.000 de leghe sub genunchi

miercuri, 31 martie 2010, 3:00

Zilele de cumpănă ale golgeterului Costea istorisite de un personaj neaşteptat

Sînt mai deştept decît credeţi! Cu cele o sută de trilioane de celule ale mele, unele atît de mici încît chimistul britanic Peter Atkins a calculat că două sute dintre ele abia acoperă punctul de pe acest i, mă pot combina într-o sută de milioane de identităţi umane.

Dacă mă multiplic de trei ori dau naştere la trilioane de clone cu care pot cuceri Universul, din  Drăgăşani pînă în Constelaţia Lyra. Trilion înseamnă o mie de miliarde, dar destul cu cifrele! Reţineţi doar că eu sînt corpul lui Costea şi al vostru. Şi că, evident, sînt mai deştept decît credeţi. Mă considerati înfumurat? Cum doriti! Nu mă interesează să fiu simpatic.

Aceasta este povestea mea spusă de pe un pat de spital.

Celulele şi-au luat cazmalele în cîrcă
„Mi se amestecă plictiseala cu durerea”, spune Costea. Şi-a rupt piciorul pe teren într-o duminică, pe 21 martie, si l-au operat vineri. Azi e marţi şi deja m-a pus la lucru. Ţine în mînă, într-o doară, telecomanda de la atromot, aparatul care îi flexează genunchiul fără ca el să facă nimic. Fotbalistul nu stie ca si celulele mele lucreaza.

Doctorul cel tînăr, Lucian Diaconescu, mîna dreaptă a profesorului Filipescu, i-a zis ieri că „acolo, sub genunchi, o groază de celule cu cazmale s-au apucat să te reconstruiască”. Phuauuu! Înţeleg să vorbeşti pe înţelesul pacientului, dar mă simt niţel frustrat. E mai complicat decit „o groaza de celule cu cazmale…”. Am şi muncitori, e adevărat. Milioane de celule-muncitori. După cum milioane sînt celulele-şefi de şantier, milioane sînt celulele-ingineri şi milioane sînt celulele-arhitecţi. Ca orice organism uman sînt mai deştept decît vreti voi, oamenii, sa acceptati.

Durerea profesoarei universitare
În cazuri de operatie la genunchi, toată lumea se grăbeşte. „Cînd pot sa merg din nou?”, se gîndeşte pacientul care şi-a rupt meniscul la ski. La fel se intreaba profesoara universitară cu dureri la rotulă, provocate din cauză că de o viaţă sta în picioare la catedră. A fost operată de curînd şi e nerăbdătoare să revină în amfiteatru.

„Cînd voi juca iarasi?”, întreabă din ochi fetele de la handbal. Pe pariu că nu ştiaţi! „Handbalul feminin provoaca cele mai multe cazuri de intervenţii chirurgicale la genunchi dintre toate sporturile”, zice doctorul Filipescu.

Si Costea e la fel de nerabdator. „6 luni? Sper că voi intra mai repede”, murmură el. Se grăbesc! Iar eu si doctorii trebuie să muncim, să ne contrazicem si sa ne intelegem. Să vindecăm, aşa cum spun oamenii. Doctorii si celulele, impreuna.

Trei trandafiri: doi roşii şi unul galben
Costea bea din ceaiul de fructe. Genunchiul învelit în faşă bej îşi urmează traseul silenţios. Sus, jos, sus, jos. Undeva, într-un colţ, stau lalelele roşii aduse de antrenorul Wotte. Olandezul l-a vizitat împreună cu băieţii din echipă.

Lîngă, se zaresc trei trandafiri, doi roşii şi unul galben.
– De unde îi ai?
– Hai, măi, treaba mea!
– De la vreo fată?
– (zîmbeşte)

Eu ştiu, dar sînt mai deştept decît credeţi, nu o să-l deconspir pe Florin. La urma urmei, sînt corpul lui. Hai să vă spun mai bine cum am ajuns aici, în rezerva cu un pat de la etajul 5 al spitalului Sfîntul Ioan şi ce planuri am în continuare.

„Să nu-ţi pui singur diagnosticul!”
Fotbalistul zice că îl doare. Îl cred.

Aşa se întîmplă la cele mai multe operaţii. Intri fără dureri, ieşi cu durere. E felul in care moleculelor ce ma compun încerca să ajute.

La inceput, te sui în lift pe picioarele tale, însoţit de brancardier. Piciorul e prins în orteza de culoarea Universităţii Craiova. Traversezi holul. Treci pe lîngă pacienţii care stau pe caloriferele scunde şi late. Caloriferele sînt strapontina spitalelor româneşti. Cocîrjaţi pe ele, oamenii îşi frămîntă în mîini foile cu analize,  gîndurile şi radiografiile.

„Toti facem la fel. Scoatem filmele din plic, ne zgiim la ele si ne fixam singuri un diagnostic imaginar. De fapt, avem fie mai puţin, fie mai mult decît credem”, scrie undeva Tudor Octavian. Confirm! Si adaug: să nu-ţi pui singur diagnostic! Costea ştie că are ligamentul rupt. De fapt, e mai grav de atit.

Bărbaţi şi femei
La începutul operaţiei i se face rahianestezie. Un ac strecurat atent printre vertebrele coloanei. Şi senzaţia că nu-ţi mai simţi nimic de la brîu în jos.

Florin e bărbat. Si, asa cum îi ştiu eu pe bărbaţi, toti sint ipohondrii şi sperioşi. Aşteaptă, emotionat, ca anestezia să-şi facă efectul. În cazul din astea prefer să fiu parte din corpul unor femei, acel amestec vorbăreţ, curajoş şi enervant de celule. Rahianestezia se aplica si la naşteri şi, credeţi-mă, ele reacţionează mai bine.

In fine, teama a trecut, Costea nu-şi mai simte picioarele. Doctorii îi fac incinziile si-i introduc două pense lungi în genunchi. Cu mîna dreaptă, Filipescu indruma pensa care are la capăt o microcamera. Prin sistemul complicat de lentile, imaginea din adincul genunchiului devine vizibila pe ecran.

Zarul de iamb
Spaţiul interior al genunchiului are 3 centimetri cubi, cam cît un zar de iamb. Acolo lucrează doctorii. Camera măreşte de 20 de ori ceea ce se petrece înauntru. E unul dintre puţinele momente în care, voi, oamenii, puteti vedea cum arăt eu, corpul, acolo, la mine acasa.

Din cînd în cînd, in genunchi se aprinde o lumină roşie, vizibila prin carne si piele. „Lumina care insoteste camera de luat vederi e obligatoriu rece, pentru că atunci cînd se lucrează pe ţesuturi lumina caldă poate crea probleme”.

Misterul de pe ecran
Imaginile pulsează pe cele două plasme, una mare pentru chirurgi şi una mică pentru pacient, transformat într-un telespectator al propriei operaţii. Nici o problemă pentru voi, oamenii! Cît înţelegeţi din emisiunile TV, atît înţelegeţi şi din masa cu aspect gelatinos de pe ecran. Nimic, adică. Nu mă abţin, ştiu, sînt un organism ironic, dar mai deştept decît credeţi!

Acolo e un ligament rupt, care trebuie eliminat. Cu mîna stîngă, Filipescu manevrează pensa de artroscopie. Vîrful ustensilei e ca un cap de cleşte. Cu ajutorul lui se curăţă locul de resturile de ligament.

Ada se antrenează
Au trecut cam 30 de minute de la startul operaţiei şi una dintre asistente glumeşte cu Florin, amintindu-i de prietena sa, handbalista Ada Nechita. „E la antrenament la echipa naţională”. Fotbalistul rămîne cu ochii prinşi de ecran, prizonierul efectului pavlovian uluitor care amestecă teama, curiozitatea şi imposibilitatea de a pricepe sensul imaginii de pe ecran.

Gata curăţenia!
Ligamentul distrus a fost înlăturat. Se pregăteşte zona pentru implantul noului ligament. Un mic emiţător cu radiofrecvenţă netezeşte locul printr-un efect de ardere. Îmi mor nişte celule. Dacă aş fi om, aş spune că mă doare. Prefer să aştept.

Cei doi veri: tendonul şi ligamentul
În muzică există harpa solo. Priviţi-l pe doctorul Diaconescu!

Întîi a prelevat tendoanele de pe interiorul coapsei, de jos şi pînă deasupra genunchiului lui Costea. Le-a jupuit, se poate spune şi aşa. Apoi, medicul ia cele două fire lungi, de aproape 30 de centimetri, şi le întinde, punîndu-le în prelungiri aţa albastră, artificială.

Pe masa de lîngă el stau instrumentele bancului de lucru. Te simti ca la o ora de „atelier” in scoala generala. Ca să înlocuiască ligamentul, medicii folosesc fibrele scoase din tendon. „Tendonul şi ligamentul sînt rude de gradul doi, verişori”, explică „cintaretul” la harpa. Se ia o parte din mine ca să înlocuiască partea defectă din mine.

„Punctul de care depinde cariera ta”
In sala, la un metru distanţă, Filipescu inseamna cu pensa punctul unde începe tunelul în care se va insera noul ligament. Doctorii îl numesc „neoligament”. Este o etapă crucială a operaţiei. „Florin, de asta depinde cariera ta”, glumeşte doctorul. De fapt, nu glumeşte, iar eu ştiu asta cel mai bine. Băiatul din pat isi inchide ochii.

Pe ecran se zareste capătul unui burghiu care sapă tunelul în locul pe care l-au decis Filipescu şi cele 12.000 de operaţii ale sale din ultimele două decenii. Incet, incet, va rog! E ca si cum ai fora intr-un tunel cu un diametru de 7 mm si adincime de 3 cm.

Tunelul e gata si primul pătrunde prin el firul albastru, care tractează ligamentul. „În acest moment, neoligamentul are consistenţa unei rîme„. O rîmă albă, care  apare imediat pe televizor, ca un fir lat de celofan. „L-am asezat!”, îi şoptesc medicii lui Costea. Pacientul transpiră, în sală e cald şi muzica ambientală s-a pierdut între tavan şi oameni.

Puteţi aplauda
Neoligamentul e fixat, în sfîrşit! Echipa scoate firul albastru din genunchi prin altă gaură. Medicii trag de el. Faţa lui Filipescu se crispează de efort. Tot piciorul sportivului se sprijină în tendonul inserat. Ţine.

De acum înainte, e treaba mea. Voi schimba compoziţia fibrelor,  zi după zi, vreme de 6 luni, pînă cînd îl voi transforma în ligament. Voi adapta acest fir alburiu, voi ligamentiza tendonul altoit şi, doamnelor şi domnilor, puteţi aplauda!, il voi ajuta pe acest barbat sa joace din nou fotbal.

Pericolul de la 4 luni
Recunosc că există un moment periculos în toată această demonstraţie infatuată de inteligenţă celulară. Îl las pe Diaconescu să vă spună. „De regulă, cam la 4 luni, inserţia nu e nici tendon şi nici ligament. Pacientul se simte bine fizic, dar psihic el nu mai are răbdare. Şi forţează prea devreme!”.

Filipescu explică: „În acea perioadă trebuie reluată alergarea, pentru ca, sub efort, să îi induci ligamentului transfer în fibre. Alergarea, dar nu jocul la efort maxim!!!”. Uneori, doctorii evită să mă complimenteze. Adevărul e că eu, prin chimia mea moleculară pe care voi oamenii mai aveţi mult pînă să o înţelegeţi, fac transferul de fibre!

Trei probleme
Un menisc şi două ligamente, asta au operat doctorii la Costea. Şi acum vine surpriza. Noutatea. Nu pentru mine, care mă intrebam daca veţi descoperi metoda aceasta de tratament la un moment dat. Ca specie, sînteţi extrem de inovativă. Normal, de vreme ce eu, corpul vostru, sînt mai deştept decît credeaţi. Vă spun imediat secretul. Aş vrea să nu audă jurnalistul acela băgăreţ, care a stat în colţ şi a tot mîzgălit în carnetul cu coperţi roşii.

Să-i lăsăm pe medici să-l coasă pe Costea, uşor, cu răbdare. Pe piciorul lui rămîn doar cîteva cicatrice mici, ca nişte zgîrieturi. Ultima este eliminată drena. Doare şi Costea ameţeşte un pic.

Sînge de 140 de ori mai puternic…
Aşadar, secretul. Nici fotbalistul nu-l ştie încă, dar îl va afla miercuri, la cîteva zile după operaţie.
Oamenii au numit metoda aceasta revolutionara „patentul de la Orthokine”. Sigur ca patentul e detinut de o companie farmaceutica. Inteleg ca profitul şi banii contează în civilizaţia voastră. Vă priveşte, eu am treaba mea! Iata in ce consta metoda. Intii, se recoltează sînge de la pacient prin 6 seringi. Ele conţin mici sfere care induc sîngelui senzaţia de atac celular. Şi sîngele, depozitat la temperatura corpului, reacţionează, generînd anticorpi.

Amestecul se centrifughează, se separă, iar plasma rezultată are caracteristici de 140 de ori mai puternice decît sîngele iniţial. Oooo, sigur, piciorul nu se reface de 140 de ori mai repede, însă procesul se accelerează.

… şi caii nu se împuşcă
Doctorul Diaconescu a facut cursuri la clinica din Bochum care a creat sistemul. Întîi, tratamentul a fost testat pe caii de curse. Şi animale de 2 milioane de euro au fost salvate.

Apoi au urmat oamenii. Reparat aproape peste noapte, Stallone şi-a lăsat, ca amintire, fotografia pe culoarele clinicii nemţeşti. Sînteţi foarte tari la reclamă, voi, oamenii! Există şi în România un medicament de acest gen, cu proprietăţi imunizante fabuloase. Aţi auzit de Cantastim, făcut la „Cantacuzino”? Nu ştiu ce s-a întîmplat cu el. Îl mai aveţi?

Final pe un pat de spital
Costea va incepe peste doua zile tratamentul cu plasmă. Pentru muncitorii, inginerii şi arhitecţii care repară celulele mele e ca şi cum ei ar primi un ajutor neaşteptat.

Restul depinde de voi. Dacă stau sa reflectez, exista ceva care îmi scapă la oameni, desi incontestabil sint destept. Va vad, fragili şi plictisiţi,tolaniti intr-un şort cu emblemă albastră, pe un pat de spital si ma intreb ce va face mai mult decît suma trilioanelor mele de celule. Mai am timp sa ma gindesc.