Moartea unui om real

miercuri, 10 martie 2010, 12:41

În plină senzaţie 3D, doctorul Ioan Drăgan a plecat, ducînd cu el secretele lumii alb-negru

„Se vorbeşte despre doping, dar nu se ţine seama de cît au crescut performanţele omului. Capacităţile corpului uman sînt altele faţă de acum 50 de ani”, spune bărbatul. Îl întîlneşti pe culoarul larg cît Arcada Ipoteticilor din romanele SF ale lui Robert Charles Wilson. În jur, campionii roiesc în bazinele de antrenament. Văzuţi de aproape, sportivii de performanţă te sufocă prin vitalitate. Mişcările lor sînt de zece ori mai rapide decît ale unei persoane obişnuite.

Doctorul Ioan Drăgan îi urmăreşte prin sticla şlefuită. „Alergăm şi înotăm mai repede pentru că sîntem mai sănătoşi şi trăim mai mult. Cu 10 ani mai mult, în medie, faţă de generaţia bunicilor”, adaugă el. „Ne vedem după concursurile de dimineaţă şi povestim mai multe”, promite. E a douăsprezecea oară cînd participă la Jocuri. Ştie încă de pe rost „parametrii Nadiei”. Sau cifrele pulsului lui Patzaichin de după curse. A făcut o obsesie ştiinţifică din limitele omului.

Urci în tribună. „Cubul de apă” construit de chinezi pentru Olimpiadă e plin de spectatori. Încep cursele. Cîteva semifinale şi trei finale. Agitaţia e teribilă. Steagurile americane, australiene, ei sînt mai aproape, sau olandeze pastelează tribunele. La start, lumea aproape că se ridică în picioare, ajunge pe vîrfuri şi, în momentul finişului, îşi aruncă braţele în sus. Mereu cîştigă cineva, ca şi cum se sărbătoreşte o zi de naştere la fiecare cinci minute.

După o jumătate de oră, realizezi ce nu-ţi dă pace. Îţi revine o senzaţie pe care ai avut-o în ultima vreme la marile întreceri. Tu, cel de lîngă tine şi cel din partea opusă a tribunei, urmăriţi, de fapt, ecranul uriaş agăţat de tavan şi nu zbaterea din apă. Acum 15 ani, ochii fugeau, contrariaţi, pe tabela-televizor, doar după final, ca să distingi o eventuală sosire la fotografie. Acum, e altfel! Docilă, privirea părăseşte realitatea de la cîţiva zeci de metri şi preferă contrastul puternic şi nefiresc al ecranului. Chiar şi apa pare mai strălucitoare pe proiector. Reflexul de a urmări televizorul îţi comandă şi cînd ajungi în faţa a ceea ce poţi vedea cu propriii ochi.

Nu apuci să te mai vezi cu doctorul Drăgan ca să-l întrebi dacă şi lui, un om născut între cele două războaie, i se întîmplă acelaşi lucru.

Acum trei zile, la doi ani după Beijing şi la 80 de ani de viaţă, Ioan Drăgan a murit, lăsînd în urma sa povestea celui mai cunoscut medic sportiv din România, împreună cu istoria scrisă a mii de sportivi trataţi, cu cea nescrisă  a deceniilor în care dopingul era politică de stat în România şi cu întrebarea care capătă tot mai mult contur: cum se va schimba sportul prin apariţia transmisiilor 3D?! Pentru că înfrîngerea lui „Avatar” la Oscaruri n-a fost decît un fel fragil de a spune „Deocamdată, ne uităm la ce se întîmplă pe pămînt şi în apă”. Deocamdată.