luni, 30 noiembrie 2009, 9:30

Nimic hollywoodian. Un capăt afumat de Lipscani. Cîteva ecrane uriaşe cu Traian Băsescu, incursiune postmodernistă în Bucureştiul real. De pe uşa sediului de campanie al candidatului PD-L dai într-o încăpere-hol-recepţie-şi-orice-altceva. În prelungire urmează sala de mese. Şoferi, paznici şi tipi din staff mănîncă la o masă lungă. „Cine ia campionatul?”.

Nu pe acolo. La etajul unu se urcă pe scara din dreapta, blocată simbolic cu un lanţ. Băiatul lui Prigoană e de o veselie ubicuă. Dai mîna cu el de cinci ori pînă ieşi. Sus sînt cîteva birouri, aşezate ca-n hala unei redacţii, dar pe un spaţiu mult mai mic.

Traian Ungureanu bate tastatura. „I se spune Pele”, îl prezintă un coleg din echipa preşedintelui. Şi-au luat porecle din portofoliul brazilienilor anilor ’70. Sever Voinescu e Tostao, cel despre care Mario Zagallo spunea că nu poate juca în acelaşi „11” cu Pele. Pînă la urmă, antrenorul a găsit o soluţie. „Un gol mai mult decît adversarul”.

Undeva, lîngă un televizor, stă şi veriga slabă a „naţionalei” braziliene. Pe portarul „cariocas” îl chema Felix. „Bună ziua, domnule Tolontan!”. „Bună ziua, doamnă Udrea”. Se uită la Realitatea, care prezintă un documentar despre gafele brutale ale politicienilor lumii de-a lungul timpului.

Dintr-o încăpere cubiculum iese preşedintele. E relaxat şi prinde un final de discuţie telefonică despre puncte. „Vorbiti despre puncte! Aţi blatuit vreun meci?”, şarjează zîmbind catre ziaristul sportiv. „Nu. E despre o notă mare la Olimpiada la matematică.  Credeţi că-i va ajuta acestui pusti nota mare la matematica in Romania?!”. E un pic nedumerit de răspuns. „Hai, intraţi!”.

[tab:Partea 1]

„RIDZI are responsabilitatea falsului, dacă l-a făcut”

Ce înţelege preşedintele prin patriotism şi unde crede că a greşit în cazul ministrului Sportului

„Nu aş accepta arderea steagului”

 – Vă consideraţi patriot?
– Da, sînt omul care ţine la ţara lui, la poporul lui.

– Aşa definiţi pariotismul?
– Nu numai. Patriotismul are multe valenţe. Cuvîntul acesta concentrează foarte mult. Respect pentru istoria ţării tale, cu bunele şi relele ei. Noi nu avem în istorie numai momente extraordinare. Dar toate naţiunile au în istoria lor şi căderi, şi victorii. (Fotoreporterul Cristi Preda dă cercuri din ce în ce mai strînse. Ritualul căutării pozei perfecte îl bagă în transă. În Afganistan l-a călcat un cal, iar la un interviu cu un înalt demnitar CIO, în casa acestuia, i-a dărîmat aparatul video, care s-a buşit cu zgomot şi fum. Zîmbeşti la gîndul sepepiştilor năvălind pe uşă). A fi patriot înseamnă să-ţi iubeşti cultura. Sigur, aici plecăm de la ideea că, cel puţin în cazul meu, nu e obligatoriu să fii atotcunoscător în materie de cultură. Dar sînt lucruri pe care le ştii. Şi de aici îţi extinzi cunoştinţele către cultura ţării tale, care e una dintre cărţile de vizită ale ţării. Apoi putem vorbi de tradiţii, obiceiuri. Toate înseamnă să fii patriot. Plus respectul pentru simboluri. De pildă, steagul ţării.

– Ştiţi că în Statele Unite ale Americii nu e interzis să arzi steagul ţării. E o formă a libertăţii de expresie.
– Cred că e prea liberală legea americană, cel puţin pentru mine (rîde). N-aş răbda în faţa mea un om care arde steagul ţării mele.

– Ştiţi, există şi o altă definiţie a patriotismului. Pentru un demnitar sau o autoritate publică să fii patriot înseamnă:
1.  Să acţionezi cu bună-credinţă, în sensul integrităţii, în ceea ce faci;
2. Să fii dedicat într-un procent important jobului tău de serviciu public;
3. Să ai o competenţă specifică în zona respectivă.
Pornind de la această definiţie, este Elena Udrea un ministru patriot?
– Uitaţi, n-aş vrea să fac acum o discuţie despre Elena Udrea. Pentru că orice aş spune s-ar interpreta în paradigma campaniei.

„PD-L ar fi trebuit s-o suspende”

– Este dreptul dumneavoastră. Trec la următoarea întrebare. Vă dau un citat. „Ne luptăm cu politicieni controlaţi de moguli şi de grupuri de interese”. Asta aţi spus joi, 26 noiembrie, în faţa Colegiului Director al PD-L. La acea şedinţă de conducere, telespectatorii au zărit-o şi pe Monica Ridzi, fostul ministru al Sportului. E normal?
– Cred că aici era corect ca PD-L să procedeze la o suspendare din funcţie pînă cînd Parchetul se pronunţă.

– Parchetul sau instanţa?
– Cred că Parchetul. Un om politic trimis în judecată e clar că nu mai poate fi menţinut în funcţii înalte. Dar un partid care are exigenţe poate să facă acest lucru şi de la momentul începerii urmăririi penale.

– V-am întrebat pentru că, potrivit DNA, sintagma „oameni politici şi grupurile de interese” se potriveşte Monicăi Ridzi. Procurorii susţin, sigur, trebuie să probeze asta în instanţă, deocamdată Ridzi e nevinovată, dar ei susţin că oamenii de sub conducerea ministrului Ridzi au falsificat documente, iar unele dintre ele au fost semnate şi de ea. Acte oficiale falsificate, domnule preşedinte.
– Da. Are responsabilitatea falsului dacă l-a făcut. (Răspunde concentrat în interiorul unui subiect unde rămîne în alertă)

– După atît timp, dumneavoastră ce aţi înţeles din acest caz, care i-a preocupat pe cititorii Gazetei şi nu numai?
– Cazul acesta îmi vorbeşte despre erori. Una dintre erori este probabil şi a mea, care am fost un susţinător fără rezerve al promovării oamenilor tineri. S-a dovedit că nu tinereţea trebuie să fie atributul fundamental, ci competenţa. Şi aici o spun deschis: e vorba de promovarea de tineri şi de femei. Probabil că trebuie să scăpăm de acest complex al promovării tinerilor doar pentru că au promovat în partid şi să reaşezăm criteriile de competenţă, indiferent de vîrstă şi sex, ca fiind fundamentale.

– Şi de integritate…
– Integritatea o cunoşti de multe ori după ce-i dai funcţia. Aici este una dintre marile necunoscute. Şi să ştiţi că, la foarte mulţi, nu integritatea este problema cea mai mare. Problema este responsabilitatea. Am constatat că uneori cel numit politic devine o victimă a sistemului. Dacă este responsabil îşi pune oameni de a căror competenţă să fie sigur. Dacă nu este responsabil îşi aduce oameni de partid. Şi atunci eşecul lui este garantat. Mai devreme sau mai tîrziu va semna hîrtii cu care ajunge în faţa DNA.

[tab:Partea 2]

Cum şi-a dezarmat cavaleria

Băsecu le dă dreptate celor care susţin că şi-a îndepărtat din suţinători » Despre oamenii care nu-l mai susţin şi de ce a ţinut secretă pînă azi starea sănătăţii sale

La forumul pentru liberalism, Traian Băsescu a dat exemplu de bună practică liberală „înfinţarea a două companii puternice de stat în domeniul energiei”. „Cum pot fi două companii gigant de stat un model de liberalism?” a fost întrebarea. „Vă explic. Acum, energia, în funcţie de cine o produce, are costuri discrepante. Şi între cetăţeni şi aceşti producători se strecoară şmecherii din energie, care obţin profituri de zeci de milioane pe lună doar dintr-un birou. De aceea, dacă vom constitui două companii în care să intre furnizori de energie din surse diferite, va exista o competiţie corectă şi un preţ mai bun”. La întrebarea „Cine v-a făcut propunerea?”, preşedintele a răspus: Adriean Videanu.

– Sportul are această capacitate de a simplifica lucrurile. (Rîde gălăgios şi aprobă din cap, uşurat probabil că subiectul migrează). Cînd Guvernul a emis Ordonanţa care permitea numiri politice pînă foarte jos în sistem, în sport s-au schimbat politic pînă şi şefii de la cluburile din ţară sau şefii de stadioane.
– Corect, aşa s-a întîmplat! Eu am declarat imediat că nu sînt de acord cu Ordonanţa. Şi chiar am avut o explicaţie cu premierul Emil Boc. Şi mi-a răspuns că asta a fost ceea ce au reuşit să negocieze în interiorul Alianţei. În schimbul acestui lucru au obţinut promovarea Codurilor. Sînt compromisuri politice, dar trebuie să fie o limită în compromisul politic. Pentru că noi ne-am întors în timp din punctul de vedere al profesionalizării administraţiei! Ne-am întors pe vremea PSD. Ne-am întors la 2000-2004.

– Spuneţi că a fost un cost?
– Da. Poate că a fost un cost prea mare.

„Macovei nu a procedat corect”

– Mergem în zona presei. V-am întrebat cîndva dacă sînteţi de acord ca Ministerul Turismului să dea diurne ziariştilor.
– Nu sînt de acord. Dar mi s-a explicat că nu poţi transfera costurile promovării României către media. Transport, cazare…

– Vă contrazic. Vorbim despre diurne. Asta nu e în regulă.
– Eu am înţeles că li se plătea doar masa. Dar e un subiect care nici acum nu mi-e clar. E de discutat.

– La diurnă nu e de discutat, am altă opinie, dar trecem la alt caz. La stenogramele discuţiilor între domnii Sorin Roşca Stănescu, Bogdan Chireac şi şeful ANI, care a acuzat şantajul. Ştiţi că Asociaţia Jurnaliştilor şi Clubul Român de Presă s-au pronunţat: cei doi n-au acţionat ca jurnalişti, nu mai pot fi socotiţi ziarişti şi oricine apelează la serviciile lor ca ziarişti îşi asumă riscul decredibilizării. Prin autoreglementare, noi, cei din presă, asta am făcut! N-am văzut însă nici o reacţie a autorităţilor faţă de şeful ANI, parte a acelei discuţii.
–  Am primit sinteza dialogurilor. Cunoscîndu-l pe Macovei, care a fost procuror, cred că el a fost cel care a făcut înregistrarea. Cred că a avut curiozitatea procurorului. Cei care mi-au făcut mie analizele mi-au spus că unul din trei a avut microfonul. Singurul care a avut interesul să înregistreze a fost Macovei. Nu a procedat corect. Îi dau o circumstanţă: tentaţia procurorului.

– Dar dacă el a avut microfonul de ce nu a făcut o plîngere penală?
– Din cîte ştiu a făcut-o.

– Păi nu, să fi făcut atunci plîngerea dacă s-a simţit şantajat! Altfel, a păstrat pentru el înregistrarea. E în regulă?
– Ştiu că a făcut plîngere, dar nu ştiu cînd.

– Şi nu vi se pare important momentul cînd a făcut-o? Discutăm de peste o lună distanţă.
– Dacă nu a făcut imediat plîngere penală, Macovei a greşit fundamental. Şi aproape că a fost părtaş la această ticăloşie, dacă n-a făcut-o imediat! Era primul lucru pe care trebuia să-l facă.

„E legitim ca presa să provoace”

– În aceşti cinci ani de mandat aţi devenit autorul mai multor expresii care au intrat în conştiinţa publică. „Moguli”…
– „Tonomate”…

– Da, sînt multe. Vă amintiţi o singură sintagmă cu încărcătură pozitivă pe care să o fi lansat dumneavoastră?
– …

–  Vă dau un exemplu. Sarkozy a propus ideea de „cultură a reuşitei”. Le-a plăcut francezilor. Chiar şi acum, la numirea lui Cioloş pe agricultură, preşedintele Franţei a reintrodus public referinţa „prietenii noştri români”. Dumneavoastră de ce nu aţi creat o astfel de sintagmă pozitivă, în cinci ani?
–  Cred că am spus multe lucruri pozitive, dar n-a fost nimeni tentat de ele. Parcă am avut o dezvoltare a răului. Luăm fraze spuse de mine şi multe ar fi fost mai puternice decît „Mogulii…”.

– E vina dumneavoastră. Pentru că pe cele bune nu le-aţi repetat suficient ca pe „Moguli”.
– Aşa e. Dar dacă presa  nu le preia şi nu te ajută…

– Aţi zis chiar acum „Am avut o dezvoltare a răului”. Folosiţi persoana întîi plural. Vă includeţi?
– Categoric, da. Şi eu fac parte din tot ce înseamnă lumea politică. Vreau să vă spun însă că am vrut să fiu parte a binelui. De aceea a şi ieşit această tulburare. Şi am piedut o mare bătălie. Pentru că spunînd ceea ce am văzut a ieşit sintagma „Băsescu provoacă scandal”. Asta e o mare bătălie pierdută de mine! Dacă am spus clasei politice să se reformeze, s-a zis că provoc scandal. Dacă am spus Guvernului că nu atrage fonduri europene, s-a zis la fel.

– Găsiţi legitime provocările şi exagerările presei?
– Exagerările mă deranjează. Dar provocările le găsesc legitime. Din asta trăim. Viaţa e o provocare. Aşa cum am eu această provocare. Vreau modernizarea statului. I-am greşit termenul. Am crezut că se face în cinci ani. Nu se poate. E nevoie de mai mult timp. Provocările inteligente le iau în seamă. (Povesteşte cineva. Un om de-al lui era la o dezbatere la Realitatea TV, acum cîteva zile, faţă în faţă cu fosta consilieră Adriana Săftoiu. În sediul staffului lui Băsescu, se făcea contragalerie liberalei. Preşedintele se uita şi el, dintr-o parte. În murmurul general, fanii îl aud dintr-o dată: „Lăsaţi, mă, are dreptate Adriana!”). Dar cînd se spune despre mine… beţiv, bolnav, paranoic… astea sînt exagerări şi schimb canalul.

„Am văzut zvonuri că n-o mai duc. Sînt perfect sănătos!”

– Există o sentinţă a unei judecătoare din România, Ioana Hubert, într-un proces în care George Copos a acuzat gsp de calomnie. Instanţa a respins apelul lui Copos şi a motivat că „potrivit legilor europene, libertatea de expresie a jurnaliştilor include şi recurgerea la o anumită doză de exagerare şi chiar de provocare”. Sincer, am crezut că vă prind şi că veţi spune că nu sînt normale provocările presei. Din afară, aşa se vede: că le acceptaţi cu dificultate. Acum spuneţi că le acceptaţi.
– Da, dar nu cînd sînt făcut psihopat!

– De acord. Însă starea de sănătate a unui preşedinte este o chestiune de interes public.
– Aşa este.

– Spuneţi-ne care e starea dumneavoastră de sănătate.
– Perfectă. Dar şi aici am avut ezitări. Care vin din legislaţia noastră inexistentă în domeniu. Eu la 6 luni îmi fac controlul medical obligatoriu.

– Ce însemnă obligatoriu? Conform cui? Decurge dintr-o normă legală?
–  Nu, nu avem reguli privind sănătatea preşedintelui. Am stabilit eu la început de mandat, împeună cu instituţiile abilitate, această regulă: control medical la fiecare 6 luni. Şi, la mine, controlul medical nu se limitează doar la analizele de sînge. Durează şi două zile. Trec prin toate aparatele cu care este echipat Spitalul Militar. Se verifică şi traseul venelor, nu ştiu cum se numeşte (Îşi duce mîna de-a lungul piciorului şi apoi la cap).  Nu mai vorbim la creier, unde se uită dacă nu a apărut vreun cheag sau orice altceva.  Problema s-a pus dacă să le facem publice. Decizia tuturor a fost: cîtă vreme legea nu cere să le facem publice, mai bine nu le prezentăm, pentru că oricum vor stîrni o dezbatere dacă sînt sau nu adevărate.

– Am altă opinie aici, cred că nu aţi procedat bine neprezentîndu-le. E un drept al românilor să ştie. Cînd aţi făcut ultimele analize?
– Chiar acum, înainte de începerea campaniei. Şi sînt perfecte. Ştiu că s-a spus: uită-te la el, e transpirat, are diabet. Ştiu zvonurile că sînt pe moarte, că n-o mai duc… (Rîde cu poftă). Dar am fost şi la alţi preşedinţi de stat şi am înţeles că inclusiv despre ei se spune asta. Ne-am obişnuit. Am analize perfecte!

„Geoană e dependent, eu nu sînt”

– Într-un articol publicat recent în România Liberă, Alina Mungiu spunea că nu porniţi ca favorit în turul 2 şi că asta se datorează faptului că „v-aţi dezarmat propria cavalerie”. Se referea la oamenii pe care i-aţi avut aproape şi i-aţi pierdut. Se referea probabil şi la ea, dar şi la alte personalităţi. Vă dau eu un exemplu: nu l-am văzut în ultima vreme pe Gabriel Liiceanu, un om care v-a susţinut ideile. Are dreptate Mungiu?
– Cred că are dreptate. Nimeni nu aştepta de la mine să tolerez o alianţă PD-L – PSD.

– Nu la asta se referea, ci la cei cu care v-aţi înconjurat.
– Nimeni nu aştepta de la mine să nu reacţionez la semnalele referitoare la doamna Elena Udrea.

– Aici vă simţiţi vulnerabil?
– Da, vulnerabil.

– De fapt, e vorba despre faptul că, în loc de o apartenenţă necondiţionată la dumneavoastră ca persoană ar fi fost de preferat să aveţi în jur oameni care să participe vigilent şi chiar sceptic.
– Aşa este.

– Şi mai spune Alina Mungiu ceva. Către ambii candidaţi. Că aşteaptă, ca alţi mulţi indecişi, să aveţi un mesaj public şi clar cu lucrurile pe care le-aţi greşit şi pe care aveţi voinţa să le schimbaţi. Vă gîndiţi la un astfel de mesaj?
– Mi-e foarte greu să vă spun cum ar arăta un semnal al meu. Ultimele mesaje vor fi sinteza a ceea ce gîndesc. Mie mi se pare clar în ce situaţie sîntem. Unul dintre candidaţi garantează liniştea, celălalt nu garantează liniştea. Reforma statului nu garantează liniştea. În spatele unuia se află Videanu, Berceanu, Elena Udrea, Monica Ridzi, Blaga (descrie cu mîinile paranteze care să-i cuprindă), cu bunele şi cu relele lor. V-am dat tot palierul. Şi bune, şi rele. În spatele celuilalt sînt Iliescu, Vanghelie, Hrebenciuc, Patriciu, Vântu.

–  L-aţi uitat pe Voiculescu, pe care îl numiţi de obicei.
– L-am uitat? Şi Voiculescu. OK, asta-i de ales.

– Adică spuneţi că oamenii au de ales între două imperfecţiuni.
– Da, asta spun. Pentru că, poate că pînă la urmă, asta e politica. Ea nu poate fi albă. Alegerea e aşa: echipa asta din spatele meu, cu bunele şi cu relele ei, spune că vrea modernizarea statului, chiar dacă prin fapte uneori, uite, face ca Monica Ridzi! Cealaltă echipă spune că vrea un singur lucru: linişte. Liniştea domnului Iliescu. Această echipă are în frunte un lider dependent. Dependent de voinţa lui Vanghelie, de voinţa mogulilor. E o comparaţie care mi-a venit acum şi o propun oamenilor. Liderul Geoană e dependent de toţi aceştia. Aici, la mine în echipă, nimeni nu poate spune că eu sînt dependent de el. Au trecut 20 de ani. Aceste alegeri sînt mai importante decît orice alegeri prezidenţiale de pînă acum.

– Acelaşi lucru îl spune şi Mircea Geoană.
– Da. Pentru că alegerile vor da direcţia. Vreau să explic fără dubiu. Băsescu va fi un lider care tractează pe direcţie. Dincolo, vor fi mult mai mulţi lideri care vor vrea acea linişte din timpul domnului Iliescu!

[tab:Partea 3]

Remuşcarea

Final neaşteptat de dialog

– Domnule preşedinte, nu m-aţi convins prin explicaţiile publice că la Ploieşti nu s-a întîmplat nimic. După cum nu înţeleg de ce nici stafful dumneavoastră şi nici televiziunile nu cer o expertiză în străinătate. Nu aţi avut o iniţiativă oficială…
– Aici greşiţi.

– Corectaţi-mă!
– Eu am contactat experţi acreditaţi de Ministerul Justiţiei şi aceştia ne-au cerut două lucruri: înregistrarea orginală şi camera cu care s-a făcut filmarea. Punctul lor de vedere este că nici un expert nu va accepta să dea un certificat în lipsa înregistrării originale şi a camerei. Pînă luni sper să fie gata acţiunea penală, împotriva domnului Patriciu. Îl dau în judecată pentru afirmaţiile pe care le-a făcut la Realitatea TV.

– Care din ele?
– Susţine că a văzut două lovituri, una în stomac şi un pumn în faţă. Acţiunea mea îl va obliga să probeze. Proba nu poate fi decît înregistrarea originală. Şi, dacă găsim înregistrarea originală, găsim şi camera originală. Acest lucru trebuie lămurit. Sînt două puncte de vedere. Eu spun „Nu”, Patriciu spune „Da”.

– La ce spuneţi „Nu”? La lovitură?
– La lovitură.

– Dar spuneţi „Nu” la împingere?
– Îmi este imposibil să vă spun aşa ceva. Eu nu îmi aduc aminte episodul. A venit şi prea tîrziu şi aici mă întreb de ce au trebuit 5 ani ca acest lucru să apară? De ce n-a venit la referendumul din 2007? În orice caz, rămîn agăţat de acest lucru şi nu văd posibilă rezolvarea decît în instanţă pentru că cineva deţine originalul.

– Încă ceva. Spuneţi că nu vă amintiţi ce s-a întîmplat. Dar vă amintiţi că s-a întîmplat ceva acolo?
– Nu. Cavalcada alegerilor este complicată. La cîte mitinguri sînt, nici nu le mai aşezi la un moment dat în minte. Ca dimensiuni sau care unde a fost. La cîte incidente sînt într-o campanie… eu am luat coate în faţă. Ce mi se pare în neregulă e de ce timp de 5 ani nimeni nu s-a sesizat. Şi au fost multe alte momente în care domnul Patriciu l-ar fi putut utiliza din punct de vedere politic. De ce acum?

„Sînt un om de dreapta”

– Sînteţi adeptul real al cotei unice de impozitare a veniturilor?
– Da, e o soluţie pentru România. Dar a putut avea efect economic abia după ce am decis ca profitul reinvestit să nu fie impozitat.

– Ideea a fost adusă pe scena politică de Dan Voiculescu.
– De mai mulţi.

– Nu, corect e aşa: Dan Voiculescu a fost iniţiatorul vocal şi politic. Cred că nu mă suspectaţi de subordonare, dar acesta e adevărul.
– Nu vă suspectez. Urmăresc ce scrie Gazeta şi apreciez sincer independenţa ziarului şi a blogului dumneavoastră. De acord, Dan Voiculescu a militat pentru neimpozitarea profitului reinvestit. Important e că acum putem să-i impozităm la fel pe cei cu mai mulţi bani şi le oferim varianta ca aceşti bani să se întoarcă în sistem şi să producă.

– Există oameni care spun că impozitul progresiv e cel corect. De pildă, Warren Buffett, unul dintre marii întreprinzători ai planetei. El susţine că nu e logic ca secretara sa să fie impozitată, procentual, la fel ca el. Că el ar trebui să plătească mai mult. Pentru că, pînă la urmă, impozitele sînt preţul pe care-l achităm pentru o societate civilizată.
– Acum, în România, eu cred în taxa unică. Şi vorbesc inclusiv de anii care urmează. Sigur că un poitician nu se poate angaja în eternitate cu o promisiune.

– Folosiţi o expresie în campanie: „Ruralul este ultima resursă de creştere a productivităţii în România”. Declaraţia seamănă cu politica marilor companii multinaţionale, care şi ele cred că acolo e piaţa viitoare a dezvoltării. E un discurs de dreapta.
– (Coboară vocea) Sînt un om de dreapta. Oricît de curios ar suna.

– De ce „curios”? Şi de ce o spuneţi aşa de moale?
– Nu, nu moale. Sînt un om de dreapta.

Lunga listă a penitenţei

– Vă propun ca la ultima întrebare doi creştini să discute despre pilda unei sărbători evreieşti. Există în religia iudaică obiceiul ca de Yom Kippur, ziua ispăşirii, oamenii să-şi mărturisească erorile în faţa lui Dumnezeu. Numai că, înainte de asta, există un moment în care le cer iertare semenilor. E interesantă viziunea asta: ca să-I ceri iertare lui Dumnezeu, trebuie mai întîi să faci asta în faţa oamenilor. După cinci ani de mandat, dumneavoastră cui îi solicitaţi iertarea?
– (Surîde şi se ridică). Am o listă lungă. Nu mă puneţi să vă dau nume.

– Cît de lungă e lista?
– 22 de milioane de români sînt pe listă. Le cer iertare celor 22 de milioane de români.

Filmare cu o cameră beta Sony

Mărturia unui om din echipa tehnică de la Ploieşti, găsit de gsp. „Îmi aduc aminte de incident. Băsescu l-a bruscat pe copilul care nu înţelegea ce se petrece acolo, era confuz, el credea că Adrian Năstase e pe scenă. După miting, cîţiva oameni din stafful de campanie au vrut să vadă ce s-a înregistrat din moment. Ne-am uitat împreună. Au luat cu ei caseta filmată cu o cameră beta Sony. Am revăzut acum imaginile la televizor. Sînt aceleaşi, foarte clare şi netrucate. Poate accelerate puţin pe final, dar în nici un caz modificate. Nu-mi amintesc cine a luat atunci caseta, dar ei au păstrat-o ca să fie siguri că nu rămîn probe”.

S-a terminat. Preşedintele iese în hala îngustă. Îşi bate palmele către staff. „Gata, ce urmează? Declaraţia de presă şi apoi plecăm”. Urmează deplasarea de campanie în Oltenia. „Dar înainte de orice mă duc pînă undeva”, rîde el, pe vîrfuri, cu acea grabă imposibil de camuflat politic a bărbaţilor în căutarea toaletei. Dispare după un panou. Fir-ar! Mai era o întrebare! Dacă în cei 22 de milioane de pe lista penitenţei e cuprins şi copilul de la Ploieşti.

Întrebările bune la interviu vin mereu după. Ca remuşcările.

Mircea Geoană a acceptat şi el să acorde un interviu publicului Gazetei Sporturilor şi blogului tolo.ro. Dialogul va fi purtat şi publicat în zilele următoare.