Finala pierdută a lui Raicea

duminică, 17 august 2008, 1:44

Cel mai bun tirist român al ultimului deceniu a ieşit din preliminarii, dar a avut un podium doar pentru el

Dacă viaţa e ca o cutie de bomboane, niciodată nu ştii cînd o guşti pe ultima.
Alergi 10 ani ca Forrest Gump sau tragi cu pistolul ca Iulian Raicea şi habar n-ai cînd te desparţi de Olimpiadă. Vii în blugi şi trening cu România, bine, oricum Iulian umblă mereu aşa, ca să treci calificările în sala secundară, eşti totuşi locul 3 la Sydney şi 5 la Atena, şi te trezeşti afară, cu cerul care s-a limpezit dintr-o dată deasupra cartierelor mărginaşe ale Beijingului, aşteptînd autobuzul care să te ducă undeva. Da’ unde?

Propunerea neaşteptată
Iulian Raicea e trăgător la proba de pistol viteză 25 de metri. Şi a trăit vineri una dintre acele întîmplări pe care viaţa ni le pune în cale fără manual de utilizare.
Terminase prima parte a preliminariilor şi se pregătea să-şi strîngă armamentul. „Am tras toţi prost. Practic, mîine o luăm de la capăt. Şi tot mîine e finala”, spune el. Cînd să plece, apare unul dintre organizatori.
– Domnule Raicea?
– Da.
– V-am ales pentru un test. Vă rugăm să ne ajutaţi să probăm aparatura din sala mare, unde va avea loc finala.
– Sigur, cu plăcere, e o şansă să cunosc dinainte locul unde poate că o să trag mîine.

În sala părăsită
La televizor nu veţi vedea niciodată asta. Nici jurnaliştii nu ajung decît printr-o întîmplare să asiste la Olimpiada Fără Farduri. NU becuri colorate aprinse. NU muzică. NU public gălăgios.
Doar zeci de oficiali, tehnicieni, arbitri şi voluntari alergînd care încotro. Sala în care Alin Moldoveanu a disputat finala de 10 metri puşcă s-a schimbat dintr-o dată. E rece ca un depozit poştal unde niciodată n-a ajuns vreo scrisoare.

Foto: Tim Hipps – US Army

Singur pe scenă
Cîţiva chinezi, conduşi de un oficial cărunt, montează ţintele. Ceva nu merge. Intervin doi ingineri. Vorbesc între ei nemţeşte. Din zona regizorului TV se aude şi italiana.
După 45 de minute de reglaje, apare Raicea, împreună cu un sportiv neamţ, înconjurat de sacourile cărămizii şi de cămăşile albe ale oficialilor.
Românul are în mînă propriul pistol. Singur pe toată scena. E rugat să tragă. Toţi îşi pun mîinile la urechi. Iulian ţinteşte concentrat, rînd pe rînd. Apoi, rapid, apasă pe trăgaci şi, cînd termină seria, revine cu pistolul iute, de la stînga la dreapta, gestul westernurilor de pe vremuri, adoptat în filmele de azi de agenţii FBI.

Călugărul după un deceniu
E ceva masculin şi ciudat în reflexul omului cu barbă. Şi în toată scena. Stă cuminte, cu mîinile la spate şi, cînd vine momentul, trage fără ezitare. În hala descărnată se simte praful, poate de la pistol, poate de la femeile care mătură în ultimele rînduri. Nu-ţi poţi reprima comparaţia cu ultima repetiţie a unui teatru înainte de premieră.
După încă 30 de minute, lui Raicea i se strînge mîna. „Mulţumim şi ne vedem mîine aici!”, îl încurajează oficialul. Strînge geanta, cu aceleaşi gesturi liniştite care, împreună cu crucea de la gît şi cu dedicaţia pentru religie, l-au transformat în Călugărul Tirului.
Sînt aceleaşi gesturi cu care intra în elita sportului exact acum 10 ani, cînd cîştiga medalia de bronz la Campionatele Mondiale de la Barcelona. Apoi au urmat bronzul de la Sydney şi vecinătatea podiumului la Atena.

Ultimul glonte
Şi sînt aceleaşi gesturi calme pe care le-a făcut ieri, cînd, după partea a doua a preliminariilor, s-a clasat pe 9 şi a fost eliminat. Doar primii 6 s-au aliniat şi au pornit spre sala mare a „Beijing Shooting Range”.
Iulian Raicea consumase cu 24 de ore înainte, fără să fie anunţat, ultimul său glonte de ciocolată.

„Antrenez Thailanda”

– Sînteţi o figură aparte în lumea sportului nostru.
– De ce? Îmi văd de treburile mele. Am încercat să fac ceva aici, n-am reuşit şi am plecat acolo unde pot primi un salariu pentru munca şi cunoştinţele pe care le am. Antrenez loturile de tir ale Thailandei. De fapt, la Beiing am venit ca sportiv pentru România şi antrenor pentru ei.
– Şi nu e dificilă adaptarea?
– Mă simt bine. (Zîmbeşte) E ca la noi: multă corupţie. Diferenţa e că sînt plătit.
– Mult?
– Nu, dar suficient. În jur de 2.000 de dolari net pe lună. Thailanda e o ţară ieftină.
– Veţi mai trage?
– Nu ştiu, am vrut să mă las înainte de Olimpiadă, dar mi-am zis că, dacă îmi fac baremul, de ce să nu particip?!
– Dar ce acuzaţi totuşi la tirul nostru?
– Nu mă simt dorit. (Iar zîmbeşte) Nici nu sînt. De aceea, stau de peste un an acolo unde sînt. Vi se pare atît de bizar?