miercuri, 31 octombrie 2007, 11:15

„E o idee proasta sa traiesti prea mult. Putini oameni duc bine povara asta”. Asa incepe ultimul capitol al cartii „Cele treisprezece chipuri ale lunii”, volum lansat recent la Polirom.

Pe autor il stiti. Macar din ecranizarea lui Cold Mountain. Se numeste Charles Frazier. Dupa marele succes al primei carti, s-a retras la ferma familiei, luind cu el ideea unei noi povesti, impreuna cu 8 milioane de dolari, platiti in avans de Random House.

Cititi „Cele treisprezece chipuri…” daca doriti sa vedeti ce a scris de acesti bani! Cititi daca va extenueaza traficul! Cititi daca vi s-a acrit de atitea mailuri si de faptul ca Sarbatorile abia se tirasc sa ajunga la noi!

Cititi pina si impotriva discretei meschinarii a editurii, care a redus costurile printr-o tehnoredactare  fara spatiu suficient la oglinda paginii, facind dificil de parcurs o parte  a volumului de 600 de pagini!

Dar cititi pentru ca vi se ofera o stare, o poveste de dragoste, „extaz care sa nu pirjoleasca nu exista”, si episoade de o candoare unica, cum e acela in care eroul principal, un pionier al Americii, ajuns in teritoriul indienilor cherokee, se intilneste cu un vechi adversar si, in loc sa se impuste, se duc sa bea ceva si se provoaca la un alt tip de duel. Care? „Ne-am luat la intrecere in a numi toate culorile pe care le puteau avea muntii si frunzele noastre”. Si turnirul cromatic trece prin toate nuantele de galben, apoi prin albastru, de la culoarea oului la cel indigo al prigoriei, pentru care trebuie sa te duci la DEX si sa afli ca e o pasare mica, care traieste pe malurile lutoase ale apelor si maninca albine.  Meciul celor doi razboinici se termina egal.

Daca astfel de povesti va plictisesc, intoarceti-va la mailuri! Oricum o facem toti. Se poate trai si fara sa vezi chipurile Lunii.